Catedrala în vremea opiniilor
Pe la 1830, Heinrich Heine spunea că oamenii de demult construiau catedrale pentru că aveau credință, în vreme ce oamenii din vremea lui aveau doar opinii și e nevoie de ceva mai mult ca să poți construi o catedrală. Totuși, în veacul al XIX-lea, ici-colo, se mai construiau catedrale, semn că opinia din ce în ce mai masivă nu sufocase cu totul credința din ce în ce mai firavă; azi, opinia domnește absolut și credința e floare rară. Lumea bazată pe opinii și atît este, inevitabil, o lume tiranizată de prezent, în vreme ce lumea bazată pe credințe vede departe. De pildă, lumea opiniilor discută Catedrala în contextul odioasei Case a Poporului. Lumea credinței discută Catedrala în contextul moștenirii bizantine sau al dialogului cu marile catedrale occidentale. Cum s ar zice, ce vedem depinde de locul în care ne plasăm.
În țara în care se construiește puțin, greu și prost, apariția unei catedrale de anvergura celei sfințite pe 25 noiembrie la București este un eveniment major. Doar că, în țara în care se construiește puțin, greu și prost, un asemenea eveniment nu poate trece nepedepsit. Cei care detestă Catedrala (ce ironie, nu cumva sînt exact cei care denunțau, blajin și tolerant, plini de respect și îndrăgostiți pînă la lacrimi de drepturile omului, „referendumul urii“?) sînt cu totul înfuriați. Li se pare că e o înaltă datorie civică să maculeze evenimentul sfințirii și au căutat fel de fel de chestii pentru asta: ISU, caterisitul în flăcări, limuzinele (oribil fake-news-ul cu Maybach-ul Patriarhului – se poate, tocmai inamicii fake-news-ului să se preteze la așa ceva?). Nu au lipsit nici obișnuitele jigniri la adresa zecilor de mii de oameni care au fost de față: toți erau proști, pesediști, manipulați, medievali de grotă etc. Altfel, nici o vorbă despre Iisus Hristos, cel care, de fapt, a strîns mulțimea acolo (pentru că mulțimea vine să se închine la Catedrală de dragul Mîntuitorului, nu de dragul Patriarhului) și nici despre eroii țării – ăia puțini, cîți sînt – cărora le este dedicată Catedrala. Altfel, cred că peste trei generații și mult după aceea, Catedrala va rămîne în picioare, iar puseele „anti“ vor mai putea fi aduse la lumina zilei doar de istoricii care vor avea interesul îngust și pur academic de a cerceta presa zilelor de azi pentru a înțelege sufletul României de la 2018. Cum ne vor judeca ei, nu avem cum să știm…
Ceea ce mi se pare, totuși, important de spus despre spiritul zilei este că, în general, discuțiile din presă despre cele ale Bisericii sînt purtate de oameni care nu merg la biserică. Am remarcat, de pildă, că cei chemați să comenteze în media un eveniment de acest gen sînt analiști politici, activiști nervoși sau eterni invitați – grupul celor care trăncăne pe ecrane despre orice, de la subvenția agricolă la afaceri militar-strategice, de la sondaje electorale la finanțe publice, de la modul în care se organizează intern Înalta Curte de Casație și Justiție la gestionarea traficului într-un oraș aglomerat. Mă întreb, de pildă, cum ar fi să fie invitați să comenteze meciurile de fotbal oameni care nu merg pe stadioane și rar au văzut în viața lor un meci de fotbal de la un cap la altul? Ar fi ridicol, nu-i așa? Dar este pe deplin serios să dăm scena proeminentă a comentariilor publice despre ce face și cum merge Biserica în seama unor oameni care n-au mers decît de vreo două ori în viața lor la biserică, și atunci nu pentru vreo liturghie cap-coadă, ci pentru 20 de minute, la vreo nuntă sau la vreo înmormîntare, ori pentru 15 minute, să „ia lumină“, cînd e cazul. N-ar fi, poate, firesc să comentezi în presă sfințirea unei Catedrale cu invitați care știu ce-i aia o catedrală și la ce folosește? Departe de mine să spun că nu avem dreptul să ne dăm, toți, cu părerea. Firește că avem. Trăiască opinia liberă! Dar nu ne-ar fi mai util, de pildă, cînd comentăm sfințirea unei Catedrale de proporții, să discutăm cu specialiști în arhitectura spațiilor sacre, cu teologi, cu istorici ai Bisericii, ca să nu zic cu preoți, că preoții sînt „cîh“? Tot opinii, nici vorbă de credință, bineînțeles.
Și, de la această observație, fac un pas mai departe încercînd să înțeleg de ce procedăm așa cum procedăm. De ce vrem să înțelegem ce se întîmplă, în general, ascultînd oameni care pur și simplu nu se pricep? Se tot spune că cel mai grav lucru care se întîmplă lumii românești de vreo 25 de ani încoace este că nu mai are repere – pur și simplu, nu mai știm să distingem competența de incompetență și cunoașterea de necunoaștere. Dar și mai grav este că nici nu mai dăm importanță discernerii priceperii de nepricepere.
Veți spune că disputele din jurul Catedralei privesc banii publici și atunci e firesc să vorbim toți, căci toți plătim impozite. De acord, este un unghi foarte legitim de dezbatere. Și eu nu mă feresc să-l abordez exact de pe poziția unuia care, ca și dumneavoastră, alimentează bugetul public. Contribuabilul care semnează aceste rînduri este de acord ca parte a bugetului public (în speță, 120 de milioane de euro în ultimii zece ani, dacă înțeleg bine) să meargă spre Catedrală și, de bună seamă, ca mine sînt și mulți alții. Celor care vor spune că pe ei nu-i interesează și, prin urmare, de-aia nu trebuia finanțată le spun că nici pe mine nu mă interesează deloc – dar deloc! – să existe în orașul meu un stadion uriaș, le spun că nimeni nu m-a întrebat dacă sînt de acord ca o sumă mult mai mare (230 de milioane de euro, înțeleg) să meargă pentru construcția unui asemenea stadion în București, dar nu protestez și nu am protestat că așa grozăvie s a construit spre bucuria și liniștea sufletească a multor semeni de-ai mei. Nu mi-a dat prin cap să strig pe străzi că nu avem spitale bine dotate și administrate pentru că se construiește Stadionul Național. În fine, îmi place să cred despre mine că nu sînt atît de prost să cred că nu avem sistemul de sănătate pe care-l vrem din cauza construirii unui asemenea edificiu, dar zic și eu așa… De aceea, nu-i înțeleg pe compatrioții mei care nu simt utilitatea Catedralei și ne pun la zid pe noi, cei care îi simțim utilitatea.
Sigur că sîntem toți contribuabili, dar avem valori diferite și opțiuni diferite. Nu vreau să fac aici o comparație între foloasele pe care le aduc societății românești de azi fotbalul și religia practicată. Fapt este că mie, contribuabil, mi se pare că a doua e mult mai importantă. Altora li se pare că primul este. Eu accept opțiunea lor. Alții de ce nu o pot accepta pe a mea? Eu am avut răbdare să văd că mai întîi s-a ridicat Stadionul Național și abia apoi Catedrala Națională, și nici nu mi-a dat prin cap să strig – idiot și nepriceput – că avem spitale prost dotate și administrate pentru că se ridică, falnic, dintr-un sfert de miliard de euro, stadionul. Mi se tot spune că credința religioasă este ceva atît de privat că nu trebuie arătat. Dar dragostea pentru fotbal nu este, după aceeași logică, ceva la fel de privat? Eu cred că statul, dacă tot așteptăm de la el să ne rezolve toate problemele, este dator să susțină cumva și interesele zise private, dacă sînt împărtășite de mase mari de oameni. Greșesc?
P.S. Și încă ceva, pentru cei care sînt de acord că Regele Carol I chiar a fost un conducător vizionar și modernizator pentru această țară și sînt împotriva Catedralei: fiți mîndri că aparțineți generației de români care a realizat unul dintre proiectele sale! O țară care duce la îndeplinire un proiect după un secol și jumătate este o țară de mare caracter.
