Croația – adevărata finală
Încă de cînd a început Campionatul Mondial de Fotbal, mi-am dat seama că echipa Croației este excelentă și va ajunge departe în acest turneu. Am aflat imediat, citind presa sportivă, că părerea mea de amator fusese deja exprimată și de specialiști. În final, părerea specialiștilor a fost confirmată de clasament: Croația este vicecampioană mondială! Au lăsat o impresie puternică: jucători excelenți, spirit de echipă solid, ambiție, disciplină tactică. Mulți spun că e o surpriză să vezi o echipă reprezentînd o țară atît de mică în finala Campionatului Mondial de Fotbal, acolo unde marile națiuni – bogate și încărcate de tradiție – se înfruntă de obicei. Așa o fi. Dar performanța unei echipe alcătuite din jucători care joacă la cele mai mari cluburi din Europa, chiar dacă reprezintă o țară mică, nu poate fi o surpriză. Alții spun că este o performanță istorică nu doar pentru fotbalul croat, ci pentru fotbalul est-european, iar eu observ că, după Cehoslovacia în 1962, este pentru a doua oară în istoria Campionatelor Mondiale de fotbal de după al Doilea Război Mondial cînd o echipă din fostul „Est comunist“ joacă finala. Poate și de aceea, în România, succesul croat a stîrnit emoții speciale. Mai toți am ținut cu Croația în finală, chiar dacă știam că Franța e mai bună. Mult îmi place Griezmann, dar mai mult îmi place Modrici. Iar faptul că croatul a primit titlul de cel mai bun jucător al Campionatului Mondial a fost, totuși, o consolare. Cel mai bun jucător a fost croatul, chiar dacă cea mai bună echipă a fost Franța. Iar imaginile cu copilăria amărîtă a lui Modrici din anii destrămării violente a Iugoslaviei ne-au topit pe toți.
Sigur, se poate spune că am ținut cu cel mai slab cotat – slăbiciunea oricărui public de fotbal de cînd e fotbalul. Dar am simțit printre români și un soi de naționalism neputincios răzbunat. Croații vin din fosta Iugoslavie, federația care are bizar de mulți admiratori pe la noi. O grămadă de români simt un soi de simpatie spontană pentru sîrbi (eu nu sînt dintre ei, dimpotrivă, aș spune) și au extins-o spre croați în acest caz, deși antipatia sîrbo-croată este, se știe, violentă. Poate pentru că sînt de-aici, de lîngă noi, poate pentru că sînt „și ei mici“, în fine, poate pentru că au trecut prin comunism ca și noi – motivele contează mai puțin, fapt este că mai toți românii au ținut cu Croația. Nu știu, însă, dacă nu cumva românii au ținut cu Croația simțind, dincolo de proximitatea geografică și de similitudinea de destin, un alt gen de asemănare, mai profundă, mai adîncă…
Fotbalul, firește, ia mințile tuturor. În Croația, performanța excepțională a echipei naționale de fotbal a generat un spectacol impresionant de solidaritate națională în fruntea căruia s-a așezat chiar președinta țării, Kolinda Grabar-Kitarovici. Însă această enormă bucurie a unei țări întregi, o erupție de binemeritată mîndrie, aduce cu ea și o problemă morală. Echipa națională de fotbal a Croației este prinsă într-un scandal uriaș de corupție, iar societatea croată are ea însăși de jucat o finală extrem de dificilă, poate mai dificilă decît finala jucată de echipa antrenată de Zlatko Dalici. Va fi o finală în care Croația va juca contra Croației. Mai precis, o anume Croație va juca împotriva unei anume Croații. Pe scurt, povestea e cam așa: în fotbalul croat există un personaj numit Zdravko Mamici. N-a jucat fotbal niciodată, dar a anturat mereu fotbaliști. Tupeist, violent în limbaj și în atitudine, implicat într-o grămadă de porcării, cultivînd aerul acela de mafiot balcanic și învîrtind bani suspecți, Mamici a devenit președinte al clubului de fotbal Dinamo Zagreb și omul care juca pe degete fotbalul croat. Începînd cu anii războiului din Iugoslavia, Mamici a făcut zeci de milioane de euro din tot ce se putea: de la vînzări de jucători și meciuri aranjate, la afaceri cu lemn și cu sucuri îmbuteliate. Veți sări în sus: ce coincidență, și la noi… Dar vă voi ruga să mai aveți răbdare. Printre multele scandaluri în care a Mamici a fost implicat, s-a numărat și cel al transferurilor în străinătate a doi jucători croați de excepție, Luka Modrici și Dejan Lovren. Bani nefiscalizați, amețiți într-un labirint de contracte, dispăruți în multiplele lui buzunare. Iar veți sări în sus: ce coincidență, și la noi… Dar iarăși vă voi ruga să mai aveți răbdare. În iunie 2018, Zdravko Mamici a fost condamnat la 6 ani și jumătate de închisoare în acest dosar, să-i zicem „al transferurilor“. Doar că, înainte de sentință, a fugit din Croația. „Nu sînt laș, dar nici masochist“, a spus Zdravko Mamici reporterilor după ce a ajuns în Bosnia-Herțegovina, refugiul lui. În acest moment, există un mandat internațional de arestare pe numele lui. Acum, da, aveți zece secunde să vă mirați de coincidențe. Rețeaua lui Zdravko Mamici, despre care aflăm citind presa lumii că este „om de afaceri și om de fotbal“, veritabilă caracatiță care cuprindea oameni din propria familie și multe VIP-uri croate, s-a extins mult dincolo de fotbal – a intrat și în politică. Actuala președintă a Croației, fermecătoarea doamnă blondă, este doar unul dintre mulții lideri politici croați care s-au bucurat de sprijinul financiar și, ca să zic așa, moral al lui Zdravko Mamici. Actele arată că inclusiv în ultima campanie electorală, în urma căreia a devenit șeful statului croat, dna Grabar-Kitarovici a fost finanțată de Zdravko Mamici. Iar presa raportează că, de cîte ori este întrebată despre Mamici, dna președinte se exprimă în termeni foarte prietenești.
În procesul acestui Mamici, mai mulți jucători, printre care Modrici și Lovren, componenți de bază ai Naționalei care ne a impresionat pe toți la Campionatul Mondial, au fost audiați ca martori. Aceștia, ținîndu-i partea inculpatului, au mințit. Ceea ce i-a făcut pe procurori să-i trimită și pe ei în judecată pentru mărturie mincinoasă. Așadar, Modrici, căpitanul glorioasei echipe naționale a Croației și formidabil mijlocaș de la Real Madrid, cel mai bun jucător al Campionatului Mondial, împreună cu Lovren, excelentul fundaș central de la FC Liverpool, așteaptă să înceapă procesele penale în care sînt inculpați.
Sigur, cei mai mulți croați reacționează așa cum ar reacționa și cei mai mulți români: avînd în vedere ce au făcut băieții ăștia pentru țară, ei merită statui, nu procese penale! Evident, în Croația există și o minoritate radicală: nu contează cine ești și cît de bun fotbalist ești, legea-i lege, ai încălcat-o, plătești! Pînă una-alta, cu dna Kolinda Grabar-Kitarovici în frunte, țara întreagă se bucură. Însă adevăratul meci abia începe. Va avea statul croat tăria să-i condamne pe acești sportivi, veritabili eroi naționali, împotriva sentimentelor celor mai mulți dintre croați?
Foto: adevarul.ro
