Povestea muii

Jucăm toți, de vreo lună încoace, într-un captivant spectacol național, comic-tragic. Un cuvînt vulgar a cutremurat întregul cuprins centenar și ne-a aruncat pe toți într-o poveste atît de românească încît e imposibil să o putem istorisi altora cu toate nuanțele și alambicurile ei.

La început, era numai pe stadioane: acele locuri spectaculoase, construite cu sute de milioane de euro pe toată suprafața țării, în care oamenii urlă primitiv, în coruri enorme, spre extazul comentatorilor TV, „Vai, ce atmosferă minunată!“. Nimeni nu protestează că se aruncă milioane de euro din bugetele publice pentru stadioane – locuri în care gloata devine agresivă. Dimpotrivă, construirea stadioanelor este de toată lumea aplaudată pentru că la stadion, se știe, se cultivă tot ce e mai bun în om. Scandarea cuvîntului a devenit, în ani, ceva absolut firesc pe stadioane. Dacă cineva mai ridica vreo obiecție, experții răspundeau scurt: „Ce vrei, dom’le, stadionul nu e Ateneu“. Și gata! Adică e normal.

În redacție, ca buni români recenți, dezbatem și noi povestea muii. Ne-am adus aminte de un text pe care Mircea Cărtărescu l-a publicat acum aproape douăzeci de ani în paginile revistei noastre, despre scandările de pe stadioane românești. Acolo unde, la acea vreme, vorba cu care e lovit acum PSD era ghioagă împotriva echipelor adverse. Autorul Levantului punea vorba pe seama unui misoginism brutal: echipa adversă este un fel de tîrfă care trebuia umilită în văzul/auzul tuturor de întreaga haită din galerie. Coerent cu sine, Mircea Cărtărescu a avut și acum o reacție exemplară: dacă e vorba despre asta, pe el, antipesedist ireductibil, nu contați! Nu va scanda niciodată sloganul devenit veritabilă incantație, formulă de uns rănile frustrării generate de imposibilitatea de a învinge PSD la urne.

Apoi, vorba s-a strecurat în politică. La început, aluziv, cumva rușinos, în forma „Puie Monta“, în preajma prezidențialelor din 2016. Apoi, direct, spusă pe bune, către un PSD exasperant. În fine, a apărut plăcuța de înmatriculare care a înnebunit România. Povestea ca atare e știută: un român din alte părți vine acasă cu o mașină astfel înmatriculată. Poliția o bîlbîie rău de tot. La început, nu face nimic. Plăcuța de înmatriculare este fotografiată și face un tur triumfal pe Facebook, site-uri, în presă. Unii pesediști sus-puși se enervează și pun Poliția să ia atitudine. Sau, zic alții, din slugărnicie tipic românească, Poliția reacționează din instinct, fără comandă politică. Faptul că reacția vine abia după ce toată țara a văzut plăcuța arată că reacția Poliției este comandată de la vîrf. Polițistul de la firul ierbii ar fi lăsat-o să treacă și, probabil, asta era cea mai înțeleaptă atitudine. S-a deschis ditamai dosarul penal, s-au pronunțat miniștrii de resort, unii dintre ei consultîndu-se chiar cu europenii pentru a obține argumentul reacției. A intervenit chiar și o ambasadă occidentală cu explicații. Evident, dosarul penal a fost rapid închis. Nu e nimic penal, iar plăcuțele de înmatriculare erau valabile. Antipesediștii au umblat pe străzi și prin memoria Internetului pentru a găsi situații similare în care Poliția nu a reacționat deloc. S-au găsit plăcuțele de înmatriculare ale fotbalistului Duckadam (Steaua) și s-a arătat că, iată, există și în România plăcuțe personalizate. S-au găsit și plăcuțe indecente (B 314 ZDA), semn că ceea ce a declanșat acum reacția Poliției nu a fost indecența cuvîntului dintîi, ci iritarea șefilor care provin din tribul politic desemnat de cuvîntul al doilea. De altfel, decența exprimării publice nu se apără cu Poliția. În America, de pildă, o asemenea întîmplare ar fi fost imediat pusă în discuție din unghiul libertății de exprimare. Nu știu dacă la noi a făcut-o cineva. Fapt este că noi nu avem nici cultura și nici practica judiciară americană în materie de „first amendment“, dar avem, totuși, un articol 30 în Constituție care, în primul alineat, zice că „libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sînt inviolabile“. Avem și un alineat 6 în același articol care spune că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine“. Se referă acest articol doar la persoana fizică (așa cum ne-ar lăsa să înțelegem sintagma „viața particulară a persoanei“) sau și la persoane juridice? Și care este măsura în care îngrădirea dreptului de liberă exprimare de la alineatul 6 trebuie aplicată în raport cu inviolabilitatea stipulată în alineatul 1? Asta ar fi fost o dezbatere extrem de interesantă. Dar ea nu s-a făcut, pentru că era nevoie de ceva specialiști. Or, în asemenea momente fierbinți, nimeni nu mai are chef de specialiști – acum e vremea galeriilor. Țara întreagă a devenit un stadion și poporul întreg a devenit o sumă de galerii. Nu sîntem la Ateneu.

Dar, chiar dacă nu a atins încă nivelul constituțional, dezbaterea muii a căpătat anvergură morală. Românul trage repede la morală – e judecata lui predilectă. Poate fi trivialitatea acoperită de patima anti-PSD? – iată întrebarea oricărui intelectual de azi. Se argumentează că, fiind vorba de PSD, orice, oricît de tare, e permis. Modul în care PSD conduce țara i-a exasperat pe opozanți. Amestecul de incompetență și tupeu, brutalitatea cu care calcă în picioare totul, elanul nerușinat și, mai ales, pericolul la care expune țara constituie motive suficient de tari să spui că e cazul să lăsăm bunele maniere deoparte și să le-o zicem „pe-aia dreaptă“. Susținătorii mediatici ai PSD răspund cu aceeași măsură. Galeria lor vs galeria noastră. Pe de altă parte, se spune că „nu putem fi ca ei“. Adecvarea limbajului contestării la nivelul comportamentului contestat poate fi o tactică utilă – dovada e că reacționează, se enervează, semn că abia acest urlet național îi atinge, dacă protestele în alte stiluri mai alese nu i-au atins. Dar unde mai este superioritatea care conferă întotdeauna un avantaj moral celui care critică? Dacă te comporți ca el, poate că ești ca el. Și atunci, ce legitimitate mai ai să-i ceri schimbarea?

Deloc surprinzător pentru cei care știu că nu există alt popor care se livrează voluptuos pierderii de vreme precum al nostru, dezbaterea muii va continua. Probabil va dobîndi noi valențe. Avem în cultura română veritabile meditații asupra înjurăturilor. De la Al. Paleologu la Emil Cioran, spirite fine au știut să explice cum, dincolo de vulgaritate, înjurătura românească semnifică ceva ce ține de cel mai profund specific național. Cum și PSD ține tot de cel mai profund specific național, iată o interesantă potrivire…