Imperiul Latin al lui Kojève, o utopie de neuitat
Cred că, în această nefericită stare de incertitudine care a cuprins Europa de la un timp încoace, nu-i o idee rea să ne amintim de un document deopotrivă provocator din punct de vedere politic și interesant din punct de vedere cultural. În 1945, Alexandre Kojève a redactat un memoriu pentru generalul De Gaulle prin care îi propunea instituirea unui Imperiu Latin ca direcție strategică de politică externă a Franței pentru viitorul postbelic. După mai bine de o jumătate de secol și mult mai multă istorie petrecută de la redactarea sa pînă la noi, documentul a fost readus în actualitate de intelectuali precum Bernard Henri Lévy, Giorgio Agamben și Wolf Lepenies, cu diverse prilejuri.
Alexandre Kojève este cunoscut filozofilor pentru prelegerile despre Hegel, pe care le-a ținut la Paris între 1933 și 1939 și care au influențat mulți intelectuali marcanți ai (post)modernității, care fie au asistat la ele (Raymond Aron, Merleau-Ponty, Georges Bataille, Roger Caillois, Henri Corbin ori Jacques Lacan), fie le-au citit doar (Derrida, Foucault etc.). Este cunoscut și politologilor pentru prietenia sa intelectuală cu Leo Strauss, materializată într-o corespondență care face cît suma multor tratate de filozofie politică scrise în modernitate. În fine, Kojève a ajuns cunoscut și jurnaliștilor din toată lumea ca fiind, cumva, inspiratorul mega-bestseller-ului lui Fukuyama din 1991, Sfîrșitul istoriei și ultimul om. Omul avea o capacitate intelectuală remarcabilă, fiind doctor în filozofie la Heidelberg sub Karl Jaspers cu o teză despre Soloviov și un poliglot legendar (stăpînea zece limbi, printre care sanscrită, chineză, greacă și latină, dar și rusă – limba maternă, de altfel). Imediat după război, unul dintre admiratorii săi a devenit adjunctul lui Jean Monnet și l-a adus pe Kojève în Ministerul Economiei la Paris, pentru ca puțin mai tîrziu să-l ajute să obțină postul de secretar al Organizației Europene pentru Cooperare Economică (predecesorul actualului OECD). Kojève a fost unul dintre artizanii nașterii primelor structuri economice pan-europene care, prin dezvoltare și integrare, au dus la ceea ce vedem astăzi că este Uniunea Europeană. A fost și un personaj controversat. Mulți îl socoteau agent sovietic, el fiind un admirator declarat al lui Stalin, inclusiv în documentul la care ne vom referi aici. E drept, nu era un admirator exclusiv al dictatorului comunist. Îl plăcea, deopotrivă, și pe Churchill. Așa sînt filozofii – suficient de complecși cît să-i poată iubi pe Stalin și pe Churchill deopotrivă. Poate din cauza unor asemenea contradictorii preferințe, unii îl socoteau psihopat. În fine, nu puțini sînt cei care cred că, în anii în care a funcționat ca înalt funcționar (1948 1968), influența sa asupra deciziilor politice franceze referitoare la Europa a fost foarte mare, cu mult mai mare decît cea firescă pentru posturile, oricum importante, pe care le-a deținut. Acesta fiind autorul, să vedem documentul.
Intitulat Esquisse d’une doctrine de la politique française („Schiță a unei doctrine a politicii franceze“), memoriul pleacă de la convingerea autorului că, deși înfrîntă crunt în război, supusă sancțiunilor, ocupată de forțele militare învingătoare și divizată între Est și Vest, Germania va redeveni principala forță economică în Europa și asta va pune mari probleme Franței. Kojève credea că, în Europa, se vor înfrunta politic și economic două „imperii“. Cel din Est, pe care îl numea „slavo-sovietic“, și cel din Vest, „anglo-saxon“, alcătuit în jurul Statelor Unite și Marii Britanii, căruia i se vor alătura atît Germania, cît și celelalte țări ale Nordului. Astfel, Franța va deveni o putere de mîna a doua dacă asistă impasibilă la aceste schimbări strategice. Soluția ieșirii din condiția de putere de rangul doi este un al treilea „imperiu“: Imperiul Latin, alcătuit din Franța, Italia și Spania (Kojève credea că Portugalia va fi mai degrabă tentată să joace rolul de colonie cuminte a „imperiului“ anglo-saxon). Trei sînt temeiurile pe care Kojève își bazează viziunea și propunerea.
Primul: timpurile. Vremea de după al Doilea Război Mondial (să nu uităm că memoriul e scris în 1945) îi părea lui Kojève una în care lumea se va refonda pur și simplu. Procesul de înnoire politică este ireversibil, așa cum a fost în timpul destructurării medievale sub impactul ideilor și soluțiilor modernității burgheze. Franța trebuie să privească înainte, să se dezbare de toate obișnuințele care i-au ghidat gîndirea geopolitică pînă atunci. Lumea însăși se va ordona după criterii și reguli absolut noi.
Al doilea temei: observația că statul națiune este epuizat, dar și că drumul pînă la guvernarea globală e foarte lung. „Dacă națiunea a încetat pur și simplu să mai fie o realitate politică, umanitatea rămîne în continuare o abstracție“ – zice Kojève. Este, așadar, vremea unor forme intermediare, ceva între statul națiune (forma trecutului) și statul-global (forma unui viitor mult prea îndepărtat). Kojève propune „imperiul“. Dar nu în varianta antică ori medievală, în care un stat domina altele, ci în varianta unei alianțe profunde între state care seamănă imediat, prin ceva evident, care își aparțin unul altuia prin istorie și identitate cu elemente comune sau, mai bine zis, care aparțin natural unei categorii transnaționale. Este vremea acestui gen de „imperii“, crede Kojève, care nu se poate abține nici măcar într-un text adresat lui De Gaulle să marcheze, profetic, în stilul marelui clasic german pe care îl admira atît, că „înainte să se încarneze în Umanitate, Weltgeist-ul hegelian, care a abandonat națiunile, se va așeza în imperii“. Kojève mai precizează și că aceste „imperii“ nu pot rămîne doar alianțe politice ori „pacte“, oricît ar fi ele de generale ca substanță. „Imperiile“ sînt uniuni integrate, cam ca Statele Unite ale Americii, Commonwealth-ul britanic ori Uniunea Sovietică. Sau, adăugăm azi zîmbind, cam ca Uniunea Europeană.
În fine, al treilea temei al propunerii sale este forța extraordinară a legăturii dintre statele care compun „imperiile“ – „parenté“ („înrudire“) numește el această legătură. Această forță care dă coeziune și solidaritate naturală țărilor din „imperiu“ este de natură culturală. „Această înrudire între națiuni, care devine acum un factor politic primordial, este un fapt concret, indeniabil, care nu are nimic în comun cu ideile rasiale, în general vagi și incerte. Această înrudire între națiuni este, deasupra a orice și înainte de toate, o filiație de limbă, de civilizație, de mentalitate generală, de climat, cum s ar spune. Ea se traduce, de asemenea, între altele, și prin identitate religioasă“, scrie Kojève în memoriu. Aceste elemente de similaritate îi par decisive, deasupra oricăror altora, pentru lumea care se deschidea după al Doilea Război.
Kojève vede că celelalte două „imperii“ sînt deja constituite. Așadar, Franța trebuie să acționeze pragmatic pentru a constitui, împreună cu Italia și Spania, „o uniune politică și o uniune economică“, zice Kojève. Mai departe, Imperiul Latin astfel constituit avea să fructifice experiența istorică colonială, fiind cel mai bine plasat în raport cu celelalte două în această privință. Imperiul Latin putea încerca marea sinteză între creștinism și islam a cărei realizare, scrie optimist Kojève, nu prea are de ce să fie împiedicată, chiar dacă istoria opoziției celor două civilizații este îndelungată și sîngeroasă. Nu în ultimul rînd, Kojève aduce și argumente demografice – un Imperiu Latin cu 120 de milioane de locuitori poate da consistență unui proiect propriu de mare performanță economică.
P.S. Pentru că presimt o iritare patriotică, aș face o mică observație liniștitoare. Hegelienii au, se știe, instinctul grandorii istoriei moștenit de la maestrul lor. Nu cred că e cazul să ne irităm că nu am avut loc în planul Imperiului Latin, așa cum a fost el imaginat de Kojève. România e o țară mică, iar hegelienii gîndesc numai în mare, în foarte mare. Cînd se va face Imperiul, ne vom strecura noi cumva, sînt sigur.
