Final de poveste cu Nobel literar şi două întrebări

Ce-o fi fost în mintea lui Stig Fred­rik­son în acea dimineață de septembrie a anului 1973, cînd a primit de la Soljenițîn telefonul care anunța, codat, „E grav, trebuie să ne vedem chiar acum“? Trecuseră aproape doi ani de cînd suedezul, corespondent la Moscova al agenției suedeze de știri TT, devenise cărăușul secret al mesajelor și manuscriselor lui Aleksandr Soljenițîn în Occident. Poate că mica loc clandestinitate se sfîrșea. Poate că cei de la KGB erau deciși să-l aresteze pe scriitor. Poate chiar și pe el. Sigur, cetățenia occidentală și statutul de corespondent de presă îi puteau conferi o anume imunitate, dar Fredrikson nu-și făcea iluzii – în fața KGB nu există imunitate decît, vorba bancului, dacă vrea el.

La acea întîlnire, Soljenițîn i-a dat lui Fredrikson o veste proastă. Scriitorul terminase deja primul volum din Arhipelagul Gulag și, prin Fredrikson, manuscrisul ajunsese în Occident. Edituri din Germania, Franța și Italia îl aveau deja și lucrau la traducere. Totuși, din motive personale, Soljenițîn le ceruse să nu publice cartea pînă la semnalul său. Ca să fie sigur că manuscrisul rus al primului volum din Arhipelag nu se pierde, Soljenițîn mai făcuse cîteva copii pe care le încredințase unor prieteni de încredere. Unul dintre ei, o doamnă din Leningrad, îngropase manuscrisul în curtea casei. Această doamnă a căzut pe mîna KGB, care a anchetat-o violent. Ea a recunoscut, în cele din urmă, că are manuscrisul, le-a spus ofițerilor și unde l-a ascuns, și cum l-a primit. Întoarsă acasă după anchetă, doamna aceea s-a spînzurat. Nu înainte de a-l fi anunțat pe Soljenițîn de ceea ce s-a întîmplat. Acum, Soljenițîn era îngrijorat că autoritățile vor folosi cumva acest manuscris împotriva lui și îl roagă pe Fredrikson să transmită imediat editurilor occidentale rugămintea de a publica repede volumul.

La finalul lui 1973, Arhipelagul Gulag a apărut simultan în mai multe țări occidentale. E greu de spus acum dacă liderii sovietici au simțit imediat puterea distructivă a acestei bombe editoriale. În timp, sigur au simțit-o. În orice caz, astăzi, este unanim recunoscut că apariția Arhipelagului în Vest a fost punctul de întoarcere al atitudinii occidentale față de URSS. Practic, momentul de la care URSS a intrat pe „culoarul morții“, începînd să piardă, inexorabil, aliații ideologici și politici pe care îi avea. După apariția Arhipelagului Gulag, toate pledoariile prietenilor URSS din Occident, indiferent că erau cinici corupți sau idioți utili, își pierdeau credibilitatea în fața oricui citea măcar 100 de pagini din Arhipelag. Argumente de genul „URSS trebuie să existe așa cum există ca să echilibreze cineva puterea americană“ ori „URSS a luptat eroic cu Hitler, fără ei nu cîștigam războiul, sacrificiul lor îi îndreptățește să fie acum liderii unui imperiu“ sau „URSS este echivalentul moral perfect al SUA“ nu mai puteau sta în picioare.

Fie că și-au dat ori nu seama de impactul istoric al apariției Arhipelagului în Occident, liderii de la Kremlin au fost, în orice caz, scoși din minți la finele lui 1973 de simpla apariție a cărții. O mai pățiseră cu Soljenițîn și cu un an în urmă cînd, în circumstanțele pe care le-am arătat săptămînile trecute, apăruse în Occident textul conferinței lui de acceptare a Nobelului. Acum, însă, era prea mult. Un ditamai volumul, de sute de pagini, atît de documentat, scris cu atîta precizie și, mai ales, bazat pe sute de surse – nimic din imaginația scriitorului, totul era mărturisit de trăitori –, fusese scos din țară, tradus simultan și publicat deo­dată în toată lumea! Asta era ceva intolerabil! N-a mai durat mult, și URSS a acționat decisiv împotriva lui Aleksandr Soljenițîn.

Pe 12 ianuarie 1974, Soljenițîn a fost arestat împreună cu toată familia. A doua zi, cu o viteză absolut nespecifică birocrației sovietice, i s-a luat cetățenia sovietică, i s-au dat ceva acte de apatrid, a fost suit cu întreaga lui familie într un avion și trimis direct în Germania de Vest. Scurt, fără nici un fel de explicație. De altfel, pînă în dimineața expulzării, Soljenițîn habar n-avea ce are de gînd să facă KGB-ul cu el. Așa a început exilul de douăzeci de ani al acestui mare scriitor rus.

Cum ziceam, la finalul poveștii, jurnalistul suedez Stig Fredrikson, cel care a fost „cărăușul clandestin“ al lui Soljenițîn pentru doi ani, a rămas cu două întrebări. Prima este, să-i zicem așa, de natură operativă: totuși, a știut sau nu KGB de întîlnirile lor, de modul în care el scotea manuscrisele soljenițîniene spre Occident, de faptul că el era principalul canal prin care lumea liberă afla știri despre Soljenițîn? KGB era o poliție politică dură, care controla tot ce mișca în URSS – chiar așa, un scriitor disident și un jurnalist străin au putut să-i păcălească? Sau, din anumite motive, KGB a permis existența acestei relații? Firește, această întrebare a putut să-și găsească răspuns abia după prăbușirea URSS. Spun „a putut“, pentru că, de fapt, nu și-a găsit.

În 1991, Fredrikson l-a întrebat pe Vladimir Bakatin, cel care fusese numit șef al KGB de Gorbaciov după eșecul puciului din august 1991, ce știe serviciul lui despre relația dintre el și Soljenițîn. Bakatin i-a răspuns că, imediat după numirea sa, Gorbaciov i-a cerut să-i aducă tot ce poate găsi în arhivele operative ale KGB despre persecuțiile la care a fost supus Soljenițîn. După ce a căutat, Bakatin a raportat că a găsit o decizie a conducerii KGB din august 1990 de a se distruge absolut tot ce era în arhive despre marele scriitor. De asemenea, găsise procesul-verbal prin care se distrusese dosarul Soljenițîn. Care, atenție, avea 105 volume! 105!!! Explicația pe care Bakatin i a dat-o lui Fredrikson pentru acest ordin este aceea că, văzînd cum merg vremurile, șefii KGB de dinaintea lui au vrut să șteargă orice urmă de persecuție a lui Soljenițîn ca să nu poată fi nimeni tras la răspundere, la o adică. Poate că KGB-istul l-a mințit pe Fredrikson. Sau poate că nu. Fapt este că întrebarea lui Fredrikson nu are, încă, răspuns.

A doua întrebare are, însă, răspuns. Stig Fredrikson, cu care Soljenițîn a păstrat o prietenească legătură pînă la sfîrșitul vieții, se întreabă cum de a acceptat să fie cărăușul lui, să încalce regulile profesionale de jurnalist corespondent (regula de bază este că jurnalistul nu intervine deloc în fenomenul pe care îl raportează). În fine, dincolo de profesie, cum de a acceptat să riște atît de mult, căci nu putea ști care va fi reacția KGB? Răspunsul pe care și-l dă ­Fredrikson este că Soljenițîn era un tip imposibil de refuzat: charismatic, simpatic, puternic, talentat, de un curaj nebun și, mai ales, molipsitor.