Poveste cu Nobel literar (I)

Peste două săptămîni, revista noastră va publica un Dosar dedicat memoriei scriitorului rus Aleksandr Soljenițîn, de la a cărui moarte se vor împlini, în august, 10 ani și de la a cărui naștere se vor împlini, în decembrie, 100 de ani. Va fi un Dosar extrem de interesant, nu vreau să anticipez acum nimic din conținutul său, dar cred că e bine să reamintesc, celor care au știut-o, sau să istorisesc, celor care nu știu, cum a luat Soljenițîn premiul Nobel pentru literatură și ce i s-a întîmplat din această cauză.

Așadar, pe 8 octombrie 1970, Academia Suedeză a anunțat că premiul Nobel pentru literatură se acordă lui Alek-sandr Soljenițîn, „pentru forța etică cu care a continuat inepuizabilele tradiții ale literaturii ruse“. Lumea era în plin Război Rece. URSS era condusă cu mînă de fier de teribilul Leonid Brejnev, iar Aleksandr Soljenițîn era într-un moment foarte delicat al propriei vieți. Firesc, după anunțul de la Stockholm, toți ochii s au întors spre Kremlin: ce va face acum guvernul sovietic?

Ca să înțelegem mai bine de ce lumea întreagă a privit imediat după acest anunț spre inima puterii sovietice, trebuie să ne amintim contextul. URSS avea o relație extrem de intensă și de accidentată cu premiile Nobel. Cineva va trebui să scrie, la un moment dat, istoria relației dintre Soviete și Nobelul literar, căci este una dintre cele mai importante povești culturale ale secolului trecut – eu voi puncta, aici, doar cîteva repere care ne vor ajuta să înțelegem mai bine cazul lui Soljenițîn. Așadar, între 1918 și 1991, cinci scriitori ruși/sovietici au primit mult rîvnita cunună literară suedezo-norvegiană: Ivan Bunin (1933), Boris Pasternak (1958), Mihail Șolohov (1965), Aleksandr Soljenițîn (1970) și Iosif Brodski (1987). În cazurile Bunin și Brodsky, guvernul sovietic nu prea avea ce face pentru că cei doi scriitori se găseau în exil la data acordării premiului. În cazul celorlalți trei, însă, poveștile sînt de-a dreptul palpitante, avînd sensuri care depășesc cu mult simpla istorie literară.

Cu Pasternak, totul a pornit de la o carte pe care cenzura sovietică i-a respins-o cînd autorul a depus-o spre publicare, în 1957: capodopera Doctor Jivago. Autorul, care se afla într-o relație politică proastă cu autoritățile, a cedat insistenței unui amic, a acceptat ca acesta să treacă manuscrisul pitit în bagajul său în Italia, pentru a fi publicat acolo. Succesul romanului a fost instantaneu și fulminant. Un an mai tîrziu, Pasternak a primit Nobelul. Este de adăugat că numele lui era în discuția juriului Nobel pentru a fi premiat încă din 1946, dar povestea publicării și succesul enorm al lui Jivago au fost decisive. Kremlinul, furios că romanul respins de propriul aparat ideologic a apărut, totuși, cu ovații în Occident, nu a permis autorului să participe la festivitatea de decernare a premiului. În presa sovietică a vremii s-a livrat doar teza oficială, că trecerea manuscrisului Jivago peste graniță, publicarea, succesul și premiul Nobel sînt, de la cap la coadă, o operațiune CIA și MI6 prin care se urmărea ponegrirea glorioasei Uniuni. Abia în 1988, urmașii scriitorului au putut primi, într-o ceremonie, însemnele nobeliarde, în numele tatălui lor care decedase la trei ani după acordarea premiului.

Acum, e momentul pentru un alt detaliu important care se va regăsi și în cazul Soljenițîn. În anii Războiului Rece, guvernele suedeze au fost printre cei mai blînzi, înțelegători și concilianți occidentali în raporturile politice cu sovieticii. Poate din cauza înclinației spre socialism a societății suedeze (pentru decenii, socialiștii suedezi au cîștigat alegerile în țara lor), poate pentru că au ei o vocație a neutralității, fapt este că, imediat după episodul Pasternak, a apărut zvonul că guvernul suedez a început, discret și eficient, să explice ici-colo, unde trebuie, că nu e bine ca Nobelul literar să devină prilej de dihonie, că nu trebuie băgată literatura în cele politice și că, dacă se poate, juriul ar trebui să facă un gest prietenesc către URSS, mai ales că marea literatură sovietică/rusă e plină de talente. Astfel, șapte ani mai tîrziu, cînd s-a anunțat că premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965 se acordă lui Mihail Șolohov, cerurile estice s-au înseninat. Șolohov era unul dintre scriitorii oficiali ai regimului, fusese prieten cu Stalin, prieten cu Hrușciov mai apoi, iar imensul său roman Pe Donul liniștit, care a impresionat juriul Nobel, era exact literatura cea mai bună pe care o putea produce comunismul. Evident, Mihail Șolohov a mers la ceremonie, ambasada sovietică de la Stockholm a fost onorată să facă toate aranjamentele, sovieticii și suedezii s-au îmbrățișat sub semnul marii literaturi. Ei bine, de abia se reparase relația dintre Academia suedeză și cultura sovietică în 1965, că cinci ani mai tîrziu Academia a zbîrcit-o iar: de data asta cu Aleksandr Soljenițîn. Acesta e contextul istoric-cultural. La fel de important pentru a înțelege povestea acestui Nobel este momentul biografic în care premierea l-a surprins pe scriitor.

În 1970, Aleksandr Soljenițîn avea 49 de ani și trecea printr-unul dintre cele mai dificile momente ale relației sale cu regimul sovietic. Anul 1970 era foarte prost pentru scriitor. Mai întîi, a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor, ceea ce însemna că nu mai putea publica nimic. Imediat după aceea i s-a retras dreptul de ședere la Moscova. Trebuia să plece spre Urali. Și toate acestea în timp ce soția lui aștepta primul lor copil. Cu locuința va rezolva, mutîndu-se în garajul vilei violoncelistului Mstislav Rostropovici, care l-a găzduit imediat, cu o generozitate și un curaj uimitoare pentru acea vreme. Rostropovici va avea ceva necazuri de pe urma gestului său, inclusiv o interdicție de a mai cînta în concerte pentru șase luni, care s-ar fi prelungit fără îndoială dacă David Oistrah și Sviatoslav Richter nu s-ar fi solidarizat cu colegul lor. Altfel, pentru Soljenițîn, acest nou episod de prigoană nu era ceva neobișnuit. Omul fusese anchetat la Liubianka cîteva luni de zile în 1945, apoi făcuse opt ani de Gulag și fusese, după eliberare, interzis de atîtea ori. De data asta, însă, lucrurile vor evolua într-un fel cu totul neașteptat.

Ce s-a întîmplat mai departe, săptămîna viitoare.