Mă înduioșează eforturile noastre susținute de a ieși în lumea mare prin Marea Neagră, despre care nici măcar nu putem să știm sigur dacă este Prietenoasă sau Periculoasă.
Bag de seamă că în dezbaterea stîrnită de valul migranţilor (pentru unii e un tsunami, pentru alţii – o binecuvîntare) se folosesc, mai ales, argumente emoţionale.
La începutul anului, Regina Elisabeta a II-a a acordat distincții și ordine ale Imperiului Britanic unor personalități din diverse domenii. Pianistul român Radu Lupu (70 de ani) a devenit Commander of the Order of the British Empire (CBE). Majestatea Sa menționează, sec, motivația: „pentru servicii aduse muzicii“.
Nu sînt bolnav. Nu m-am certat cu redacția, cu managementul, cu publicul, cu cine mai știe cine. N-am avut vreo revelație bruscă. Nu m-a bușit vreo „disidență“, nu mă duc să fac altă revistă. Nu mă călugăresc, nu mă retrag pe vreo insulă
În fiecare an e la fel. Cum se apropie 22 decembrie, încep discuțiile despre Revoluție. Se vorbește tot mai viu și mai autentic despre servicii secrete, Gorbaciov, comploturi, Malta și altele asemenea.
Ultimele sale intervenții publice despre care am auzit (o scrisoare către liceeni de acum vreo trei ani, un apel în timpul campaniei electorale din 2014 și o suită de comentarii după Colectiv) sînt apeluri la onestitate, la decență, la inteligență, dar, mai presus de orice, sînt manifeste de eliberare.
Un personaj cinic din piesa Caligula de Camus spune că nu există iubire fără un pic de viol. La fel de bine spun și eu, deși îmi lipsește cinismul, dar compensez cu tristețea: nu există presă fără un pic de propagandă. Libertatea cuvîntului nu se poate desprinde de legătura dintre cuvînt și interes.
Cred că, sub imperiul fricii absolut justificate, dar și al temperaturii ridicate la care se polemizează, tema deschiderii porților Europei pentru valul de refugiați musulmani a indus o anumită neînțelegere în argumentele celor care susțin că o astfel de politică este foarte periculoasă.
Cînd cineva moare împușcat nu e vina revolverului, totuși; nimănui nu i trece prin cap să trimită revolverul la închisoare. Prin urmare, cineva în stare să ucidă o va face fie cu revolverul, fie cu orice alt instrument și – surpriză! – aproape toate obiectele din jurul nostru sînt potențiale arme.
Secretul știut de toată lumea sînt echilibrul și temperanța. Evitarea „căderii la extremitate“, cum ar spune un erou caragialian. Fetișul contribuabilului este departe de retorica democratică, nu doar pentru că e fetiș, deși asta ar trebui să fie suficient pentru orice sensibilitate democratică.
A fi contribuabil nu este un titlu de glorie și nici unul de noblețe, nu presupune că statul e la dispoziția puseelor tale de mic vechil și nici că ai dreptul să ștergi pe jos cu politicienii (pe care tu, cu mîna ta, îi votezi de fiecare dată) sau cu bugetarii, în general.
Zgîndărit de tragedia de la clubul Colectiv, sufletul nostru colectiv s‑a dat în stambă. Ca și mie, trebuie că vi s-a părut înălțătoare solidaritatea spontană a congenerilor noștri cu nefericitele victime. Pe Internet, însă, în lumea virtuală, dracii au dănțuit sălbatic încă mult timp.
Oricine priveşte orarul unei Facultăţi de Drept din România va fi frapat de absenţa cursurilor care produc reflecţie asupra dreptului ca atare, asupra valorilor sale, asupra legăturii sale cu fiinţa şi cu cetatea, asupra sensului său, asupra tensiunilor sale interne.
În toate mesajele publice ale celor care îl regretă pe Vadim Tudor există ceva frapant: defunctul este evocat ca un mare, imens, colosal, inegalabil pamfletar. În plus, simţi că se referă la pamflet ca la un gen subtil şi inteligent, extrem de important pentru cultura română în particular, dar şi pentru orice cultură în general.
„La sfîrşitul vieţii sale, filozoful Michel de Montaigne (1533-1592) a inserat o întrebare într-un eseu pe care îl scrisese cu mulţi ani înainte: «Cînd mă joc cu pisica mea, de unde ştiu că ea nu se joacă cu mine?».
În spiritul ei, Uniunea Europeană este tulburată de o serie de tendinţe divergente, de porniri contradictorii, care au cauze cu mult mai profunde decît simpla diferenţă politică ori ideologică între familiile politice care ajung să conducă ţările membre ori Comisia.
N-ar trebui să ne mire: cei pe care nu i-a votat mai nimeni îi reprezintă fix pe cei care i-au votat. Nu ştiu dacă vă amintiţi ziua alegerilor europarlamentare de la noi. Cum care alegeri europarlamentare? Oricare dintre cele trei pe care le-am organizat de cînd sîntem în UE: în 2007, în 2009 şi în 2014. Nu vi le mai amintiţi, nu?
Desigur, pentru mai toată lumea, vedeta acestei ediţii a Festivalului a fost Filarmonica din Berlin, condusă de Simon Rattle. N-am fost la concert, ratînd un moment de nostalgie personală. În 2003, la un an după ce Simon Rattle a devenit dirijorul principal al marii orchestre, i-am ascultat într-un concert la Chicago.
De cînd cu criza refugiaţilor, Europa a preluat de la America statutul de campion absolut al autoblamării. Civilizaţia noastră a ajuns, de mult timp, în stadiul freudian al urii/admiraţiei de sine.
Înaintea vacanţei de vară, dl Tăriceanu, omul PSD în fruntea Senatului, a anunţat constituirea unei comisii senatoriale de evaluare a democraţiei. Dl Ponta a salutat entuziast iniţiativa dlui Tăriceanu, numind-o „curajoasă“. Bravos, straşnic bărbat!
Orice lege, chiar şi 217/2015, cea zisă „antilegionară“, face doar în subsidiar ordine în trecutul nostru. În realitate, ea se străduieşte să ordoneze prezentul. Pentru ca situaţii de genul celei căreia îi cade victimă memoria lui Mircea Vulcănescu să nu se mai repete, chiar ne stau în putere cîteva lucruri.
Va mai dura mult pînă cînd vom putea face pace cu trecutul nostru. Constatarea nu este deloc filozofică, ci direct alarmantă: cine nu este în stare să-şi lămurească propriul trecut este incapabil să construiască un prezent plauzibil.
Explicaţia legării plăcerii de proprietate nu este deloc greu de dat. În linie cu Epicur, mulţi oameni consideră că plăcerea este absenţa durerii fizice şi a suferinţelor sufleteşti. Sărăcia şi lipsurile materiale generează în mai toate cazurile apăsări sufleteşti.
În ultima vreme, presa de o anume orientare a făcut fel de fel de analogii între referendumul lui Tsipras din această vară şi referendumul Ponta-Antonescu de acum trei ani. Sigur, situaţiile sînt cu totul diferite.
Totul a pornit, de fapt, de la o neînţelegere a crizei. Ştiu, experţi de toate extracţiile au umplut lumea cu articole, eseuri, cărţi ori panseuri despre criză – toţi au explicat-o şi au analizat-o în fel şi chip. Dar puţini au spus despre criză ceea ce este esenţial, şi anume că este o răzbunare a realităţii împotriva iluziilor.
Uneori, nu bagi de seamă cîte un beteşug al gîndirii decît atunci cînd te scoate din minţi. Aşa am băgat eu de seamă ce sminteală generală ne-a cuprins pe toţi, şi nu de ieri, de azi, cu nevoia, dar ce zic eu nevoia, necesitatea, obligativitatea de a fi obiectivi.
Sîmbătă, 4 iulie, la cafea, citesc în Gazeta Sporturilor un interviu pe care Simona Halep l-a acordat Roxanei Fleşeriu. Nu ştiu ce reacţii vor provoca răspunsurile Simonei Halep pînă cînd micile mele note vor ajunge sub ochii dumneavoastră, dar pariez că vor predomina cele din gama indignării.
S-a scris enorm, şi totuşi insuficient, despre propaganda comunistă, despre conţinutul, forţa, efectele ei. Zic „totuşi insuficient“ pentru că o vedem, sub ochii noştri, vie şi bine mersi în repertoriul unora care, altfel, se laudă că nu au nici o legătură cu comunismul pentru că sînt tineri şi erau prea fragezi cînd a căzut tirania.
Remarc, încă de la început, că ceea ce era acum un sfert de veac o temă controversată, cu aprige opinii pro şi contra spuse peste tot face, astăzi, unanimitate: în 2015, toată lumea ţine cu Piaţa!
Cunoaşteţi, desigur, expresia. Toată lumea o ştie. Lista celor plasaţi de nu se ştie cine sub această denominaţie este, şi ea, destul de cunoscută. Unul dintre primii aşezaţi mereu pe ea, H.-R. Patapievici, spunea într-o emisiune TV recentă că respinge categoric această etichetă, pentru că ea nu este o categorie, ci un stigmat.
Săptămîna trecută, vorbind despre barbarii care au devastat centrul Milanului pe 1 mai, cu ocazia deschiderii Expoziţiei Mondiale, finalul impus de necruţătoarea limită a spaţiului tipografic m-a lăsat cu un gînd neexprimat.
În centrul oraşului, inclusiv pe via Santa Margherita şi în Piazza della Scala, de pe la prînz, au început bătălii urbane în toată regula între carabinieri şi grupuri consistente de tineri mascaţi care manifestau violent împotriva Expoziţiei.
Deşi e studiat la şcoală şi are parte, în general, de vorbe bune, Macedonski rămîne la scara culturii noastre un secund – şi nu e drept. Pentru o cultură mereu întîrziată, cînd se întîmplă ca unul să fie în perfect sincron cu marea cultură europeană, o imensă şi onestă apreciere ar fi de cuviinţă să urmeze.
Aşadar, dl Breban a fost prezentat lumii ca spirit rector al noii conduceri a bietului ICR. Învelit într-un aer de guru guşat şi vetust, tolănit în egolatrie statuară, suficient şi omniscient, dl Nicolae Breban a rostit enormităţi, mînat de o mare supărare care nu-i greu de ghicit.
A rezultat zvonul că filozoful Cioran despre care tînărul Savater scrie o teză nu există, de fapt, ci este o plăsmuire a sa. Amuzat de situaţie, Savater i-a scris lui Cioran o scrisoare în care i-a povestit tărăşenia şi i-a spus: „Pe aici, unii cred că nu existaţi“. Cioran a răspuns imediat: „Te rog, nu dezminţi zvonul acesta“.
Virginia Zeani s-a stabilit în Italia în 1946, a început cariera în 1948 şi, în anii 1960, era o celebritate lirică internaţională. Cam în acea perioadă, Zeani şi soţul ei, marele bas Nicola Rossi-Lemeni, un artist total, i-au cunoscut şi s-au împrietenit cu soţii Federico Fellini şi Giulietta Masina.
Împachetarea comercială a Dilemei vechi cu filme de Federico Fellini îmi pare foarte potrivită. Nu ştiu bine cui i-a dat prin cap şi de ce, dar refuz să-mi imaginez altfel decît că ideea a venit ca o inspiraţie. Duhul Dilemei, altfel complex şi schimbător, are ceva fellinian.
S-a făcut seară. S-au aşezat la masă. În timp ce mîncau, Iisus le-a spus că unul dintre ei Îl va vinde. Dintre evangheliile care povestesc scena, o prefer pe cea a lui Ioan. Îmi pare mai tainică, mai încărcată cu substanţă mistică decît celelalte.
Povestea Serena Williams – Simona Halep depăşeşte, deja, tenisul şi devine o interesantă poveste de rivalitate şi admiraţie între două forţe de mare competitivitate. Una în plină ascensiune, alta ajunsă deja pe culme. Una preocupată să urce, alta îngrijorată să nu coboare.
Dosarul numărului 579 al Dilemei vechi, intitulat „Religie şi politică“, mi se pare foarte bun în sens jurnalistic pentru că provoacă reacţii. Nu doar că nu te lasă indiferent, dar te face să pui mîna pe tastatură şi să scrii redacţiei.
În ultimele luni, ceea ce cred oamenii de la televizor despre acţiunile Direcţiei Naţionale Anticorupţie este exemplar pentru sminteală. Antena 3 şi ceilalţi voiculescieni ori pontişti au considerat mereu că este o instituţie monstruoasă, echivalentă poliţiei politice, făcută anume ca să servească tirania lui Băsescu.
După căderea comunismului, foarte rapid, lumea românească a învăţat cum stă treaba cu sondajele de opinie. Ca să rezum vulgata în materia asta, sondajele sînt acele măsurători ale opiniei publice care îţi spun cine cîştigă alegerile dacă alegerile ar avea loc duminica viitoare.
Succesul cărţii dlui Lucian Boia e imens. Mai toţi cei pe care îi cunosc au citit cartea şi jubilează în tristeţe: părerea lor proastă despre fibra etică a intelectualului român se confirmă acum, iată, cu dovezi istorice sistematice. Eu însumi simt această plăcere ciudată, a confirmării în pesimism.
Practica statelor democratice ne arată că prima idee bună pentru a putea controla serviciile secrete este aceea a divizării lor. De regulă, există două astfel de servicii, unul cu competenţe externe, altul cu competenţe interne. A avea un unic serviciu secret cu competenţe universale nu e o idee bună, din motive evidente.
Imediat după Revoluţie, Securitatea ca structură s-a prăbuşit. Au rămas oameni şi grupuri acţionînd pentru propriile interese, ca să facă bani mai ales, dar şi ceva politică. A rămas şi o mentalitate securistă care cucerise nu doar pe cei din fostul sistem, ci şi pe cei care n-au avut de-a face cu el.
Privesc toată nebunia penală care are loc la vîrful politicii ca pe o imensă şansă pentru fragila noastră democraţie şi am impresia că fructificarea acestei şanse depinde exclusiv de continuarea susţinută a acestei ofensive judiciare anticorupţie.
Nu e greu să constaţi că dezbinarea nu se manifestă în cuvinte, ci în sensul pe care oamenii îl dau aceluiaşi cuvînt. De pildă, toată lumea e de acord că decenţa este o valoare pozitivă – toţi aplaudă decenţa şi detestă indecenţa. Doar că deosebirea decenţilor de indecenţi ridică probleme mari.
Nu ştiu de ce într-o ţară ca România, în care „merge şi aşa“ e religie naţională, relativismul şi revizuirea constantă a convingerilor sînt porniri instinctuale şi, mai ales, nu am cunoscut om să nu iubească petrecerile cu lăutari, cuvîntul „lăutărie“ (sau „lăutărism“) are o asemenea proastă conotaţie.
În august 1915, Henry James a acordat primul său interviu pentru The New York Times. Uriaşul scriitor a fost a decis să vorbească lumii prin intermediul marelui ziar, pentru că intensitatea cu care trăia experienţa războiului în desfăşurare atunci – ceva ce omenirea nu mai cunoscuse – se cerea, obligatoriu, transmisă.
