Ceea ce m-a tulburat imediat după masacrul de la Charlie Hebdo a fost înţelegerea atît de diferită pe care noi, „spectatorii“ îngroziţi, am dat-o unui gest atît de tranşant, de radical, precum uciderea unei redacţii adunate în şedinţă de sumar. Pentru fraţii Kouachi nu a existat nici un dubiu.
Două zile înaintea Crăciunului. Stau, cuminte, la rînd. Ştiind că am de aşteptat cîteva ore, am luat cu mine Jurnalul fericirii de N. Steinhardt. De 20 de ani citesc această carte fără să mă opresc. Obişnuiesc să o deschid la întîmplare şi citesc paginile una după alta.
Decorarea preşedintelui Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici de către preşedintele Iohannis a produs, în unele medii, iritare. S-a ajuns, repede, la politizarea chestiunii. Voi trece dincolo de conjunctură şi de justificate aversiuni personale care animă disputele din jurul subiectului.
Există, prin marginile boeme ale Cetăţii, oameni splendizi care cultivă, ca pe un veritabil catehism, distincţia dintre a fi şi a avea. Ei spun că a avea sufocă pe a fi şi că e preferabil pentru orice om, în general, dacă ajunge să fie pus în situaţia de a opta, să se decidă pentru a fi.
Minunate eseuri, prelegeri şi predici s-au alcătuit în timp după această parabolă, zisă „a cinei celei mari“. Simt nevoia să vă mărturisesc ce gînd m-a cuprins duminica trecută, cînd am auzit parabola ca pericopă a slujbei la biserica unde obişnuiesc, prea rar, să merg.
Prin anii ’80, auzisem zvonul că Leon Kalustian, unul dintre cei mai străluciţi gazetari interbelici, trecut prin temniţele comuniste şi recuperat de A. Păunescu la Flacăra, în vremea mincinoasei deschideri, îşi scrie memoriile sub titlul Requiem la o meserie care nu mai există.
Înregistrările apărute în campania electorală cu baronul roşu de Satu-Mare, care trimitea literalmente la dracu’ pe preoţii şi preotesele care nu-i aduceau voturi pentru Ponta, m-au durut, m-au ofensat, m-au revoltat. Pare-se că pe mine mai mult decît pe înalţii ierarhi BOR.
Ştiu că nimic nu e mai nesigur decît viitorul. Ştiu şi că au început deja mîrîielile eternilor nemulţumiţi. Totuşi, nu pot să nu comit astăzi un exerciţiu de optimism. Mai ales că văd semne bune. Da, alţii se întristează cînd văd lista oamenilor cu care se spune prin tîrg că va lucra Iohannis la Cotroceni.
În Italia anilor ’50, pe cînd Partidul Creştin Democrat se impunea ca primă forţă politică a ţării sub conducerea lui Alcide De Gasperi, circula o vorbă ironică. De Gasperi era foarte credincios, aproape mistic, iar gîndirea şi acţiunea lui politică erau dominate de o viziune istorică, de un ideal căruia i-a rămas mereu fidel.
Cătălin Tolontan a scris pe blogul lui că sportivul nu a făcut bine că şi-a măsurat forţele cu Badea. Un profesionist nu se pune la mintea unui amator iar respectul pe care îl avem pentru sportul de performanţă vine tocmai din această separare netă: ei, campionii, sînt altfel decît noi.
La alegerile din anii ’90 au venit constant la vot peste 75% dintre electori. La alegerile din anii 2000-2010 – în jur de 60%; cea mai joasă prezenţă a fost înregistrată la turul I al prezidenţialelor din 2004, cînd au venit la vot 54% dintre electori, şi cea mai ridicată prezenţă a deceniului s-a înregistrat în turul I al alegerilor din 2000.
La început, nu era nimic. De ar fi fost, nu mai era un început. Vă puteţi imagina aşa ceva? Nimicul? Nu cred. Aşadar, nu se poate spune ceva valid despre început. De aceea, vorbim despre începuturi. E mai imprecis, mai subiectiv, mai relativ – de aceea, mai adevărat.
Acum un an, publicam aici acest text. Îi adăugasem şi un motto shakespearian, din Comedia erorilor: „I see thy age and dangers make thee dote...“ Într-un an nimic nu a avut timp să se schimbe. Cu atît mai puţin să îmbătrînească.
Găsesc într-un recent articol publicat într-o revistă anglo-americană de mai mică circulaţie* o foarte interesantă punere în cadru a chestiunii schimbărilor climatice. Se ştie, o grămadă de oameni (inclusiv specialişti) cred că sîntem pe punctul de a intra, de nu am intrat deja, într-un proces ireversibil de schimbări climatice cu efecte catastrofale.
Sînt cîteva lucruri care continuă să mă mire de cîte ori vine vorba despre alegeri prezidenţiale la noi. Primul e că absolut toţi oamenii îşi doresc acelaşi lucru de la preşedinte: să aibă grijă de români, să fie bun şi cinstit, să fie drept. Atunci, cum se face că se votează atît de diferit?
Politica externă nu este altceva decît interacţiunea intereselor naţionale ale actorilor de pe scena internaţională. Interesul multora este acela de a se stabili şi respecta reguli care protejează exact motivele profunde ale dezvoltării lor: libertatea, pacea, democraţia, piaţa liberă etc.
Poate că soarta proiectelor mari, de anvergură istorică, este să se exprime în detalii. În orice caz, aşa a fost de la început gîndit proiectul Uniunii Europene: o mare construcţie politică destinată să trăiască secole, alcătuită dintr-o sumedenie de detalii concrete puse în operă de o birocraţie infinită.
Spectacolul terorismului este grandios! Marii terorişti sînt personaje de intensitate dramatică supraomenească. Fascinanţi! S-ar zice că teroarea este exclusiv la îndemîna celor ieşiţi din comun. Anodinii, plictisitorii, banalii se pot cel mult înrola ca soldaţi disciplinaţi în armata terorii, dar nu o pot inspira şi conduce.
Ştiind că este dedicat numirii Preşedintelui său, dar şi Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate, am aşteptat rezultatul ultimului Consiliu European Extraordinar, amintindu-mi ce impresie mi-a făcut Consiliul de Iarnă din 2009, cînd primii ocupanţi ai acestor funcţii nou create pe atunci au fost anunţaţi.
Sfîrşitul Războiului Rece nu a schimbat lumea în măsura în care se spune sau în măsura în care cred apostolii lumii noi. Sigur, a dispărut blocul comunist, democraţia a avansat viguros acoperind practic întreaga Europă, SUA au rămas singura superputere – sînt, deci, schimbări.
Autorii studiului referitor la sindromul Rubens culeg mărturii foarte intersante de la personalul muzeelor care supraveghează săli cu Rubens sau lucrări în acest gen, şi care povestesc despre felul în care se comportă vizitatorii: supraveghetorii notează o abundenţă a gesturilor afectuoase, între privitorii acestor lucrări.
În ultimul timp, mă simt foarte ataşat de George Orwell şi de Arthur Koestler. Este un sentiment pe cît de cald, pe atît de straniu, pentru că nu împărtăşesc deloc convingerile lor. Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creştinismul şi nici nu mă simt atras de opţiunile „tory-anarhiste“...
Zilele trecute, o întîmplare greu de explicat m-a dus spre piesa lui Jean-Paul Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu. Piesa s-a jucat în premieră absolută în 1951 la Paris, iar Sartre ştia deja cît de importante sînt presa şi publicitatea, aşa că a creat în jurul piesei o continuă rumoare, încă cu şase luni înaintea premierei.
Cînd prăbuşirea lui MH 17 – pe 17 iulie, în zona rebelă din estul Ucrainei – a devenit o problemă politică (şi asta s-a întîmplat din prima secundă a dezastrului), am intrat în acest labirint. Unele lucruri erau evidente din primele ore ale dezastrului. Totuşi, politicienii ne-au spus că nu e bine să ne repezim să le credem.
A venit ştirea morţii lui Emil Bobu. Avea 87 de ani. Cu siguranţă, cei mai tineri habar nu au cine a fost Emil Bobu şi, dacă e să fim oneşti, nici nu pierd ceva că nu ştiu. Noi, cei mai trecuţi, ştim. Personajul a fost cunoscut ca unul dintre puţinii intimi ai lui Nicolae Ceauşescu, în ultimii săi ani.
În ultimul timp, mă simt foarte ataşat de George Orwell şi de Arthur Koestler. Este un sentiment pe cît de cald, pe atît de straniu, pentru că nu împărtăşesc deloc convingerile lor. Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creştinismul şi nici nu mă simt atras de opţiunile „tory-anarhiste“, idealist-egalitare, sindicalist-socialiste.
Nu doar geografic, Uniunea Europeană se întinde de la Marea Britanie la România – ceea ce este, în toate sensurile, o distanţă enormă. Cea mai occidentală ţară a Uniunii are interese exact opuse celei mai orientale ţări, în privinţa viitorului acesteia.
Pe la 14 ani, admiram atît de intens muzica operei Bărbierul din Sevilla, încît nu puteam să o ascult pînă la sfîrşit. Cam pe la începutul actului al doilea, nu mai puteam asculta mai mult decît ce ascultasem deja – eram ca un butoi care se umpluse ochi de încîntare şi, de-acuma, orice strop în plus îl făcea să dea pe-afară.
Într-o recentă discuţie publică pe care a avut-o cu domnul Andrei Pleşu la Ateneu (cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea Colegiului „Noua Europă“), sociologul german Wolf Lepenies a adus vorba despre un document, deopotrivă provocator din punct de vedere politic şi interesant din punct de vedere cultural.
Nu e greu să constaţi că dezbinarea românilor nu se manifestă în cuvinte, ci în sensul pe care oamenii îl dau aceluiaşi cuvînt. De pildă, toată lumea e de acord că decenţa este o valoare pozitivă – toţi aplaudă decenţa şi detestă indecenţa.
Îmi pare rău că, în toată frenezia artistică a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, nu s-a găsit nici un pictor care să picteze una dintre marile scene ale dezolării şi îmi lasă mie, bietei mele imaginaţii, sarcina de a o vizualiza.
Vă amintiţi vremea în care priveam cu invidie spre Ungaria? Ei erau mereu favoriţi la orice fel de integrare euro-atlantică şi noi eram codaşi. Ei făceau reforme şi noi – nu. Ei mergeau în zbor spre capitalism şi noi stăteam, băltit, în neo-socialism.
Şedeam amîndoi la o masă din bambus, pe scaune din bambus şi gleznele goale ne erau mîngîiate de valurile domoale şi azurii ale mării albe, aşezate în căuşul enorm al cerului inversat, convertit la convexitate. Deasupra noastră, stelele luceau obraznice printre căluţi de mare gigantici care vînau, într-o joacă sîngeroasă, rechini.
Aţi văzut vreodată cum distrug moliile ţesătura împăturită şi neaerisită? Ei bine, această imagine mi-a venit în minte cînd am văzut rezultatele unei recente dezbateri publice, lansate de un cotidian central. Să vă spun. Nu sînt alarmist, nu cred că vom avea război cu Rusia.
De mult timp nu mă mai uit la emisiunile politice. Iau informaţii, atît cît simt că am nevoie, foarte rapid, din presa online. De obicei, mă mulţumesc să citesc titlurile. Rar, mai citesc cîte un editorial. Uneori, zăbovesc asupra cîte unui interviu. Deşi zilnic, contactul meu cu presa politică este redus la minim.
La un moment dat, Sergiu Celibidache a spus că sonoritatea Bruckner nu poate fi redată decît de o orchestră germană sub bagheta lui. A avut grijă să spună asta într-o repetiţie filmată. Este doar una dintre zecile de afirmaţii care l-au făcut să fie atît de controversat.
Săptămîna trecută vorbeam despre cît e de dificil să pricepi ce vrea poporul. Poporul vorbeşte întotdeauna, se exprimă ceas de ceas, doar că ceea ce se aude este cacofonic, imprecis, fără sens, ca şi cum ai capta un mesaj extraterestru. E nevoie de timp ca să poţi discerne, exact, conţinutul voinţei căreia i se dă glas.
Poporul este, totuşi, o chestie foarte complicată. Cu mulţi ani în urmă, am citit într-un ziar american un titlu care mi-a rămas în minte. Avuseseră loc alegeri prezidenţiale – e vorba despre cele din noiembrie 2000 –, şi naţiunea americană stătea cu sufletul la gură să afle cine va ieşi preşedinte: Bush Jr. sau Gore.
Să gîndim prin excludere. Cînd se săvîrşeşte la adresa ta o mizerie în genul Antena 3, ce ai putea să faci? Teoretic, ai trei variante. Prima: să ignori. De acord, nu este o soluţie de lungă durată. Ei insistă şi, la un moment dat, trebuie să replici.
După ce au trăit o nesperată glorie în anii ’90, intelectualii români trec acum prin procesul de „rutinizare a charismei“. Într-o carte extrem de interesantă scrisă acum vreo 20 de ani, sociologul Wolf Lepenies vorbeşte despre fenomenul în care „oamenii cu conştiinţa împăcată împing în plan secund clasa cîrtitoare“, pe măsură ce economia de piaţă se dezvoltă.
Ultimul film al lui Nae Caranfil e pe ecrane! Se cheamă Closer to the Moon, a fost produs printr-un efort transatlantic (producătorii sînt din Statele Unite, România, Italia şi Polonia) şi are din plin toate ingredientele care dau filmelor sale acel farmec unic şi, în cele din urmă, succesul.
Sufletul locului e rusesc şi Maica Rusie este vie în sufletul locuitorilor de acolo. Nu vorbesc doar despre populaţia de etnie rusă de acolo (peste 50%). Maica Rusie cea protectoare de fascişti domină mintea mai tuturor locuitorilor peninsulei.
În primăvara anului 2000, eram, de puţine săptămîni, consul general al României la Chicago. După tradiţia diplomaticească, începusem să merg în vizite de prezentare pe la oficialii locali, pe la consulii altor ţări, pe la liderii laici şi religioşi ai comunităţii româneşti ş.a.m.d.
De la un timp, răcnetul exoftalmic „La puşcărie!“, emis către adversarul politic, a devenit un instrument comun în ceea ce se cheamă la noi, caraghios şi dramatic în acelaşi timp, „lupta politică“. Aşadar, totul a ajuns atît de jos, încît cele două tabere nu mai pot decît să zbiere una către cealaltă, ieşite din minţi: „La puşcărie!“
● În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, gîndirea islamică ajunsese la răscruce. Asumînd riscurile pe care le presupune simplificarea, spunem că se aflau, de o parte, Abu Hamid Al-Ghazali (1058-1111) şi, de partea cealaltă, Averroes (1126-1198).
În general, orice evocare a Bizanţului este obligatoriu nostalgică, pentru că lumea acelui imperiu parcă nu s-a sfîrşit la soroc, ci mult mai devreme. Despre Imperiul Roman sau despre polis-ul grec vorbim cu sentimentul că s-au sfîrşit după ce epuizaseră tot ceea ce aveau de oferit umanităţii.
Chiar la începutul eseului său intitulat „Prietenul“, Giorgio Agamben povesteşte despre o controversă dintr-un text faimos al Antichităţii tîrzii, Vieţile şi doctrinele filozofilor de Diogene Laertius. Există opinia că, în textul dedicat lui Aristotel în această carte, s-ar găsi formula „o, prieteni, eu nu vă sînt prieten“.
Andreea Pora este un om onest, curat şi curajos. Unora le pare excesivă, ştiu. Mie nu. Cred că excesul este reacţia firească a Binelui cînd Răul cu care se confruntă este, la rîndu-i, excesiv. Dar nu excesul Andreei enervează, de fapt. Ci trăsăturile ei sus-enunţate: onestitate, curăţenie, curaj.
La acest început de an, mă urmăreşte o vorbă a lui C.S. Lewis: „Schimbarea nu e niciodată completă; schimbarea nu se termină niciodată.“ 2014 găseşte România obosită, vulnerabilă, slăbită de schimbări care nu au schimbat nimic, deprimată de aşteptarea fără sfîrşit a schimbării care schimbă pînă la capăt.
În pline sărbători, cînd fiecare caută liniştea după cum se pricepe, Internetul trepidează. E o convocare! La miting! În stradă! Uniţi, mă întreb, ce-o mai fi de salvat de data asta? Mă dumiresc repede: să ieşim la o manifestaţie împotriva finanţării Bisericii Ortodoxe Române de la stat.
