Imperiul Latin al lui Kojève – o utopie de neuitat, totuşi

Într-o recentă discuţie publică pe care a avut-o cu domnul Andrei Pleşu la Ateneu (cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea Colegiului „Noua Europă“), sociologul german Wolf Lepenies a adus vorba despre un document, deopotrivă provocator din punct de vedere politic şi interesant din punct de vedere cultural. În 1945, Alexandre Kojève a redactat un memoriu pentru generalul De Gaulle, prin care îi propunea instituirea unui Imperiu Latin ca direcţie strategică de politică externă a Franţei pentru viitorul postbelic. După mai bine de jumătate de secol şi mult mai multă istorie petrecută de la redactarea sa pînă la noi, documentul este readus în actualitate de intelectuali precum Bernard-Henri Lévy, Giorgio Agamben şi, iată, Wolf Lepenies.  

Alexandre Kojève este cunoscut filozofilor pentru prelegerile despre Hegel, pe care le-a ţinut la Paris între 1933 şi 1939, şi care au influenţat mulţi intelectuali marcanţi ai (post)modernităţii, care fie au asistat la ele (Raymond Aron, Merleau-Ponty, Georges Bataille, Roger Caillois, Henry Corbin ori Jacques Lacan), fie le-au citit doar (Derrida, Foucault etc.). Este cunoscut şi politologilor pentru prietenia sa intelectuală cu Leo Strauss, materializată într-o corespondenţă care face cît suma multor tratate de filozofie politică scrise în modernitate. În sfîrşit, a ajuns cunoscut şi jurnaliştilor din toată lumea, ca fiind, cumva, inspiratorul megabestseller-ului lui Fukuyama – Sfîrşitul istoriei şi ultimul om. Kojève era de o capacitate intelectuală remarcabilă, doctor în filozofie la Heidelberg, sub Karl Jaspers, cu o teză despre Soloviov, şi un poliglot legendar (zece limbi, printre care sanscrită, chineză, greacă şi latină, dar şi rusă – limba maternă, de altfel). Imediat după război, unul dintre admiratorii săi a devenit adjunctul lui Jean Monnet şi l-a adus pe Kojève în Ministerul Economiei, la Paris, pentru ca, puţin mai tîrziu, să-l ajute să obţină postul de secretar al Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică (predecesorul actualului OECD). Kojève a fost unul dintre artizanii naşterii primelor structuri economice paneuropene, care, prin dezvoltare şi integrare, au dus la ceea ce vedem astăzi că este Uniunea Europeană. A fost un personaj controversat. Mulţi îl socoteau agent sovietic, el fiind un admirator declarat al lui Stalin, inclusiv în documentul la care ne vom referi aici. E drept, nu era un admirator exclusiv al dictatorului comunist. Îl plăcea, deopotrivă, şi pe Churchill. Aşa sînt filozofii – suficient de complecşi cît să-i poată iubi pe Stalin şi pe Churchill deopotrivă. Alţii îl socoteau psihopat. În sfîrşit, nu puţini sînt cei care cred că, în anii în care a lucrat ca înalt funcţionar (1948-1968), influenţa sa asupra deciziilor politice franceze referitoare la Europa a fost foarte mare, cu mult mai mare decît cea firescă pentru posturile – oricum importante – pe care le-a deţinut. Acesta fiind autorul, să vedem documentul.

Intitulat Esquisse d’une doctrine de la politique française, memoriul pleacă de la convingerea autorului că, deşi înfrîntă crunt în război, suspusă sancţiunilor, ocupată de forţele militare învingătoare şi divizată între Est şi Vest, Germania va redeveni principala forţă economică în Europa, şi asta va pune mari probleme Franţei. Kojève credea că, în Europa, se vor înfrunta politic şi economic două „imperii“. Cel din Est, pe care îl numea „slavo-sovietic“, şi cel din Vest, „anglo-saxon“, alcătuit în jurul Statelor Unite şi Marii Britanii, căruia i se vor alătura atît Germania, cît şi celelalte ţări ale Nordului. Astfel, Franţa va deveni o putere de mîna a doua, dacă asistă impasibilă la aceste schimbări strategice. Soluţia ieşirii din condiţia de putere de rangul doi este un al treilea „imperiu“: Imperiul Latin, alcătuit din Franţa, Italia şi Spania (Kojève credea că Portugalia va fi mai degrabă tentată să joace rolul de colonie cuminte a „imperiului“ anglo-saxon). Trei sînt temeiurile pe care Kojève îşi bazează viziunea şi propunerea.

Primul: timpurile. Vremea de după al Doilea Război Mondial (să nu uităm că memoriul e scris în 1945) îi părea lui Kojève una în care lumea se va refonda, pur şi simplu. Procesul de înnoire politică este ireversibil, aşa cum a fost în timpul destructurării medievale sub impactul ideilor şi soluţiilor modernităţii burgheze. Franţa trebuie să privească înainte, să se dezbare de toate obişnuinţele care i-au ghidat gîndirea geo-politică pînă atunci. Lumea însăşi se va ordona după criterii şi reguli absolut noi.

Al doilea temei: observaţia că statul-naţiune este epuizat, dar şi că drumul pînă la guvernarea globală e foarte lung. „Dacă naţiunea a încetat, pur şi simplu, să mai fie o realitate politică, umanitatea rămîne în continuare o abstracţie“ – zice Kojève. Este, aşadar, vremea unor forme intermediare, ceva între statul-naţiune (forma trecutului) şi statul-global (forma unui viitor mult prea îndepărtat). Kojève propune „imperiul“. Dar nu în varianta antică ori medievală, în care un stat domina altele, ci în varianta unei alianţe profunde între state care seamănă imediat, prin ceva evident, care îşi aparţin unul altuia prin istorie şi identitate cu elemente comune sau, mai bine zis, care aparţin natural unei categorii transnaţionale. Este vremea acestui gen de „imperii“ – crede Kojève, care nu se poate abţine nici măcar într-un text adresat lui De Gaulle să marcheze, profetic, în stilul marelui clasic german pe care îl admira atît, că „înainte să se încarneze în Umanitate, Weltgeist-ul hegelian, care a abandonat naţiunile, se va aşeza în imperii.“ Kojève mai precizează şi că aceste „imperii“ nu pot rămîne doar alianţe politice, ori „pacte“, oricît ar fi ele de generale ca substanţă. „Imperiile“ sînt uniuni integrate, cam ca Statele Unite ale Americii, Commonwealth-ul britanic ori Uniunea Sovietică. Sau – adăugăm azi zîmbind – cam ca Uniunea Europeană.

În sfîrşit, al treilea temei al propunerii sale este forţa extraordinară a legăturii dintre statele care compun „imperiile“ – parenté numeşte el această legătură. Această forţă care dă coeziune şi solidaritate naturală ţărilor din „imperiu“ este de natură culturală. „Această parenté între naţiuni, care devine acum un factor politic primordial, este un fapt concret, indeniabil, care nu are nimic în comun cu ideile rasiale, în general vagi şi incerte. Această parenté între naţiuni este, deasupra a orice şi înainte de toate, o filiaţie de limbă, de civilizaţie, de mentalitate generală, de climat, cum s-ar spune. Ea se traduce, de asemenea, între altele, şi prin identitate religioasă“ – scrie Kojève în memoriu. Aceste elemente de similaritate îi par decisive, deasupra oricăror altora, pentru lumea care se deschidea după al Doilea Război. 

Kojève vede că celelalte două „imperii“ sînt deja constituite. Aşadar, Franţa trebuie să acţioneze pragmatic pentru a constitui, împreună cu Italia şi Spania, „o uniune politică şi o uniune economică“, zice Kojève. Mai departe, Imperiul Latin astfel constituit avea să fructifice experienţa istorică colonială, fiind cel mai bine plasat în raport cu celelalte două, în această privinţă. Imperiul Latin putea încerca marea sinteză între creştinism şi islam, a cărei realizare – scrie optimist Kojève – nu prea are de ce să fie împiedicată, chiar dacă istoria opoziţiei celor două civilizaţii este lungă şi sîngeroasă. Nu în ultimul rînd, Kojève aduce şi argumente demografice – un Imperiu Latin cu 120 de milioane de locuitori poate da consistenţă unui proiect propriu de mare performanţă economică. 

P.S. Pentru că presimt o iritare patriotică, aş face o mică observaţie liniştitoare. Hegelienii au, se ştie, instinctul grandorii istoriei, moştenit de la maestrul lor. Nu cred că e cazul să ne irităm că nu am avut loc în planul Imperiului Latin, aşa cum a fost el imaginat de Kojève. România e o ţară mică, iar hegelienii gîndesc numai în mare, în foarte mare. Cînd se va face, ne vom strecura noi cumva, sînt sigur.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.