Luat cu treburi, am aflat cu întîrziere despre demisia dlui Daniel Barbu din funcţia de ministru al Culturii. Înţeleg că a demisionat pentru că a zis ceva cu totul nepotrivit – a echivalat banii din programul naţional anti-SIDA cu bugetul unui festival de teatru, sau ceva de genul acesta.
„Iubiţi fraţi şi surori, din nou şi din nou, frumuseţea acestei Evanghelii atinge inima noastră – o frumuseţe care este strălucire a adevărului. Din nou şi din nou, ne înduioşează faptul că Dumnezeu se face prunc, pentru ca noi să îl putem iubi, pentru ca să îndrăznim să îl iubim şi, ca prunc, se pune cu încredere în mîinile noastre."
Probabil că cel mai evident simptom al decăderii politicii româneşti este continua deteriorare a vorbirii politice. Să lăsăm televizorul pentru un minut; e de-ajuns să răsfoim stenogramele şedinţelor Parlamentului, din vremuri diferite.
Teoretic, nu ar trebui să-mi placă „teoreticienii“ în politică. Nici lui Edmund Burke – îl recitesc mereu cu nestinsă fascinaţie! – nu-i plăceau. Burke, se ştie, nu a scris cărţi de politică, nu a elaborat tratate şi nici măcar n-a încercat eseul.
În colecţia ideilor primite de-a gata şi rumegate la nesfîrşit fără ca cineva vreodată să le fi examinat validitatea, se găseşte şi aceea că România are nevoie de un „proiect naţional“ – după aderarea la NATO şi aderarea la UE, România nu mai are un atare proiect, vasăzică se află în nevoie de unul.
De oarecare timp, dragul meu prieten Cristian Ghinea se gîndeşte cum să „modernizeze“, cum să „reformeze“ partidele politice din România. Vast program! Diagnosticul pus de Cristian Ghinea sistemului nostru de partide este, în general, corect.
Constantin Noica spunea că lansajul filozofic poate porni de la absolut orice lucru de pe lumea asta. Cu alte cuvinte, în ochii filozofiei, nu există lucru banal. Aşadar, mă simt încurajat să vă împărtăşesc ceea ce am aflat despre scobitori. Obiecte simple, prea simple pentru a ne solicita atenţia.
Zilele acestea, a apărut în librării versiunea românească a cărţii Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi cîteva lecţii ale secolului XX de Vladimir Tismăneanu. O voi citi şi voi scrie despre ea, dar pînă atunci nu-mi pot reprima o amintire.
Am mai scris aici despre ciudata preocupare a prim-ministrului pentru Brâncuşi. Fiinţă complet aculturală, dr. Victor Ponta se bagă în cele ale culturii cu impetuozitatea obraznică ştiută din politică. Nu-l poţi acuza, totuşi. Omul face ce ştie.
Pentru mine, nota dominantă a manifestaţiilor împotriva exploatării gazelor de şist este ignoranţa. De fapt, agitaţiunea întreagă se petrece într-o ceaţă informaţională cuprinzătoare. Cam aceeaşi părere o am şi despre manifestaţiile „Salvăm Roşia Montană“.
Admir devoţiunea cu care unii dintre prietenii mei se dedică Basarabiei. Nu-mi explic de ce nu pot vibra şi eu atît de pur şi de patriotic (folosesc cuvîntul în cel mai serios sens!). Ar trebui să pot. Sîngele meu este, pe jumătate, basarabean, căci mama mea s-a născut acolo.
„Alo, Şăver?“ „Da.“ Am recunoscut-o imediat pe Cynthia. N-o mai văzusem de foarte mulţi ani – ultima oară, îmi amintesc bine, în livingul imens, inundat de soare, al vilei ei din Palm Beach –, dar nu-i puteam uita vocea.
Muzica din timpuri medievale nu mai vorbeşte sensibilităţii noastre. E bună, cel mai adesea, de decor sonor în vreun castel cu turişti, iar în magazinele de muzică e privită ca o curiozitate agreabilă. E de bonton să te dai un pic în vînt după ea.
Există teme care se înnobilează prin abordare. Poate că bătrîneţea n-ar fi atît de interesantă pentru mine zilele acestea, dacă domnul Pleşu nu ar fi vorbit despre ea. Nu vreau să fiu nepoliticos, aşa că mă grăbesc să precizez că nu declar lipsa de interes pentru bătrîni, ci pentru subiectele bătrîneţii şi ale îmbătrînirii, în sine.
Din cînd în cînd, îmi place să deschid la întîmplare o anume carte şi să citesc pagina care mi se deschide sub ochi. Cu unele cărţi, mă port aşa din dragoste. Le iubesc atît de mult, încît simt nevoia să le mîngîi uneori şi o fac în acest mod.
Trecerea lui Vladimir Ghika printre Fericiţi a fost un bun prilej (al cîtelea?) de meditaţie asupra caracterului straniu, comic uneori, incomprehensibil cel mai adesea, al întîlnirii, la ocazii, a Cerului cu pămîntul românesc.
Nici nu a început bine luna ianuarie a acestui an că un important ziar britanic (The Telegraph) a atacat deja, într-un articol amplu, subiectul cultural al anului, adică bicentenarul Verdi – Wagner. A făcut-o într-un fel cît se poate de previzibil, stabilind aproape un pattern pe care îl va urma presa de larg consum tot anul.
La Bucureşti, Festivalul Enescu nu se dezminte. A început cu doi mari muzicieni care au ridicat sala în picioare. Admiraţia pe care publicul o are pentru Barenboim e depăşită doar de afecţiunea pe care o simte pentru Radu Lupu.
Ştiu că e imposibil să avem, curînd, un preşedinte cum a fost Ronald Reagan. Dar măcar un preşedinte care să ştie să spună o glumă bună din cînd în cînd, în discursul său politic, zău, simt că putem avea.
Imediat după ce au decis să mă dea afară, şeful a încercat să consoleze adunarea şi, totodată, să-i dea un imbold optimist, spunînd că nimeni nu e de neînlocuit. „Deci, nici Georg Terasa nu e de neînlocuit. Am decis să-l dăm afară, nu mă îndoiesc că vom găsi pe altcineva să-i ia locul şi treburile vor merge bine în continuare, poate chiar mai bine decît au mers cu el.“
Într-un text referitor la un incident care avea oarecum legătură cu libertatea de expresie, George Orwell zice aşa: „Libertăţile relative de care ne bucurăm depind de opinia publică. Legea nu este o protecţie a lor. Guvernele fac legi, dar aplicarea lor, felul în care poliţia se comportă depind de temperamentul general al ţării.
Sînt multe teorii despre motivele asasinării regelui macedonean Filip al II-lea, în 336 î.Cr. Se zice că asasinul, Pausanias din Orestis, unul dintre bodyguarzii regelui, ar fi fost împins la crimă de un mai vechi amor neconsolat, transformat, printr-o sulfuroasă alchimie sufletească, într-o insuportabilă injustiţie pentru care regele era vinovat şi trebuia să plătească.
Undeva, în stratul al treilea al fluxului de ştiri care ne vin fără oprire, sesizez o anume recurenţă a temei aducerii în România a rămăşiţelor lui Constantin Brâncuşi. Nu am dat multă atenţie primelor ştiri venite pe această temă, încă de acum un an, spunîndu-mi că e o treabă privată.
M-am gîndit adesea la relaţia dintre egalitate şi dreptate, dar, creştin imperfect fiind, nu am introdus niciodată dragostea în ecuaţie. Aşadar, setea de dreptate ne cuprinde cînd a murit dragostea. Şi setea de egalitate ne cuprinde cînd a murit şi dreptatea. Dacă nu ne iubim, măcar să fie dreptate. Şi dacă nu e dreptate, măcar să fim toţi egali.
S-a întins pe caldarîmul murdar, printre cutiile lui de carton, şi mi-a zis: „Cînd am avut, pentru prima oară, sentimentul că viaţa mea s-a sfîrşit, că de-acum nimic important nu se mai poate întîmpla, că începe fără-de-rostul şi fără-de-sensul, începusem să fiu adolescent.
Ciudate vremuri! Pe de o parte, privită cu detaşarea necesară obiectivării, România se află într-unul dintre cele mai faste momente din istoria ei. Ştiu că pare şocant – sau măcar enervant – să spui aşa ceva unui român, în prezent. Dar, niciodată în istorie, economia noastră nu a mers mai bine.
O invitaţie un pic neobişnuită la o plimbare lungă prin cîmpiile Flandrei m-a dus în oraşul Ypres (Ieper). Oraşul nu e cine ştie ce pentru turistul zilelor noastre, cel care are nevoie de uimire sau de încîntare pentru a fi provocat la reflecţie.
Antena 3 şi RTV sînt în război de multă vreme. Episodul acut generat de arestarea unuia dintre şantajiştii şefi ai Antenei 3 nu e decît o bătălie în acest război, care îmi pare încă departe de a se încheia. Pînă la un punct, confruntarea celor două posturi de televiziune este amuzantă.
Cred că, la finele primului mandat Băsescu, reconstruirea din temelii a statului român este un proiect obligatoriu. Este un proiect politic, evident, ceea ce înseamnă, între altele, că este fezabil numai prin şi alături de partidele politice.
Am privit mereu cu detaşare amuzată agitaţiunea pe care concursul Eurovision o stîrneşte în anumite cercuri. Anul acesta, însă, m-am trezit ceva mai atent la fenomen. Pe de o parte – mărturisesc cu oarecare vinovăţie –, interesul meu pentru subiecte specifice tabloidelor a sporit în ultimele luni, fără să pricep de ce.
Plec de la o observaţie fără pretenţii de generalitate şi, de aceea, nu am pretenţia să formulez concluzii. Exprim, doar, o temere bazată, poate, pe o speculaţie. Constat că, pe măsură ce trece timpul, instituţia contractului îşi pierde din autoritate şi din respectabilitate.
La fiecare început de mai, mi se face dor de Macedonski. Am crezut şi eu, cînd am simţit pentru primele dăţi acest dor anual, că e ceva superficial, frivol, că sufletul meu este ademenit de natura din jur, care mă îndemna să îngîn versuri cunoscute din şcoală, dar, cu anii, am înţeles că e ceva mai mult.
Preotul vorbeşte despre regele Manase, care a domnit peste Iudeea, vreme de 55 de ani, cam cu şapte secole înainte de Christos. Din sursele care ne stau la dispoziţie reiese că Manase a fost un rege contradictoriu.
În Anglia, Lady T. a fost mereu o persoană controversată. Pe de o parte, ea nu s-a sinchisit niciodată de asta, a făcut întotdeauna ce a crezut că trebuie făcut şi gata. Ultima dată, îmi amintesc, i-a scandalizat pe mulţi cu atitudinea ei mai mult decît prietenească faţă de Augusto Pinochet, cînd acesta a ajuns în Anglia şi a avut probleme judiciare acolo (1998-2000).
Miţa Baston este cea mai onestă scandalagioacă pe care o cunosc. Cînd Nae Girimea, frizer şi subchirurg, o întreabă dacă vrea scandal cu orice preţ, aceasta, aprigă şi rănită, strigă: „Da, vreau scandal, da...“ şi – ne indică autorul – se ridică în picioare.
Ateneu. 6 aprilie 2013. Pe scenă, maestrul spune: „Nu vreau să fiu actual. Cred că nimic din ce e actual nu va dăinui, aşa că vreau să fiu cît se poate de inactual.“ Publicul aplaudă. Încerc să desluşesc însemnătatea acestor aplauze, aşa cum vechii înţelepţi căutau voinţa zeilor în zborul păsărilor.
Nu-mi dau seama dacă lumea devine din ce în ce mai greu de suportat pentru cineva care acordă mare atenţie cuvintelor sau, pur şi simplu, îmbătrînesc eu şi cîrcotesc şi bombăn pentru că intoleranţa, se zice, creşte cu vîrsta.
Acum vreo două săptămîni (pe 13 martie) s-au împlinit 106 ani de la naşterea lui Mircea Eliade. Momentul nu prea a fost marcat public şi, pe undeva, cred că e nedrept. Fie şi pentru că cei mai mulţi cititori de vîrsta mea au trecut, acum 20 de ani, prin febra (re)descoperirii sale.
Nu cu mult timp în urmă, conduceam de la Bistriţa la Tîrgu-Mureş, pe şosele anevoioase, şerpuite şi accidentate. Încercînd să-mi feresc automobilul de distrugerile cu care drumul îl ameninţa, dar şi mînat de o anumită grabă, conduceam încordat. Aparatul de radio reda o discuţie cu pretenţii, din studioul postului public.
Poziţia copilului este un film despre care s-a vorbit mult înainte de a putea fi văzut. Regula festivalurilor mari, care acceptă în competiţie doar filme a căror premieră în public nu a avut încă loc, are o raţiune destul de puţin precisă pentru mine, dar are, fără îndoială, consecinţe importante pentru viaţa filmului care e, în cele din urmă, premiat.
Fapte: În decembrie 1982, în zilele dintre Crăciun şi Anul Nou, Jacques Derrida a dat o fugă la Praga pentru o prelegere despre Descartes şi teoria limbajului, pe care o promisese cîtorva studenţi grupaţi într-o asociaţie clandestină. A fost, fireşte, urmărit continuu de poliţia politică cehoslovacă şi, la plecare, cînd a ajuns la aeroport să ia avionul spre Paris, a apărut o mică problemă.
Aşa suna refrenul repetat la nesfîrşit al unui cîntec oarecum rap, oarecum şcolăresc, pe care îl tot auzeam la radio în anii 2000–2003, pe cînd lucram la Chicago. Săptămîna trecută am aflat că Michael Jordan a împlinit 50 de ani.
Se zice că, dacă înveţi o limbă străină, dobîndeşti un suflet în plus. Pentru unii antici, nu era nici o metaforă în afirmaţia asta – era, mai degrabă, o intuiţie că ceva important se petrece cu cel care e capabil să gîndească, să se exprime şi, în final, să viseze într-o altă limbă decît cea în care se naşte.
Cînd a venit vremea să cadă una dintre ele, nu a căzut singură. Privind în urmă, ne e clar că nici nu avea cum să se întîmple altfel. Presa din România a ajuns la cel mai jos nivel profesional şi etic de cînd s-a eliberat, în decembrie 1989. Odată cu ea, şi politica a ajuns tot acolo.
După articolul de săptămîna trecută, am primit mesaje aprobatoare din partea multor oameni, care, spre deosebire de ministrul Culturii, chiar fac cultură în această ţară. Unul dintre ei mi-a spus că, dacă ar scrie el un articol despre această declaraţie, i-ar răspunde domnului Barbu cam aşa: „Sigur America nu-şi permite un asemenea festival. America, de altfel, nu-şi permite nici macăr un ministru al Culturii.“
Pe vremea în care André Malraux era ministru al Culturii în Franţa (1959-1969), convinsese guvernul să aplice un program amplu de dezvoltare a infrastructurii culturale în toată ţara şi, vreme de cîţiva ani, bugetul a alocat sume importante pentru construcţia unor aşezăminte culturale, în primul rînd în acele zone mai puţin culturale din Franţa.
Dean Martin spunea pe scenă, în spectacolele The Rat Pack, o glumă care avea de fiecare dată succes: nu eşti beat decît atunci cînd stai întins pe podea şi simţi nevoia să te ţii de ceva. Iluzia are exact rolul mînerelor pe care beţia de luciditate te face să le cauţi cînd stai întins pe podea.
Cu un entuziasm bine stimulat de un patriotism înflăcărat, vreau să anunţ întreaga omenire (nici mai mult nici mai puţin!) că România a adus şi aduce o contribuţie esenţială la înţelegerea implicaţiilor profunde, nebănuite ale darwinismului.
De ceva vreme, jucăria mea preferată se cheamă Kindle. Dacă mai e cineva care nu ştie ce este Kindle, spun acum: un aparat care stochează cărţile pe care le vrei într-un format electronic foarte comod. Fiind vorba, mai ales, de cărţi de pe piaţa anglofonă, utilitatea jucăriei e maximă.
