blogurile adevărul

După cum v-aţi dat deja seama, postarea de faţă este un cordial "La revedere!" Nu e, totuşi, o "demisie", un fel de a evacua perspectiva oricărei întîlniri cu viaţa cotidiană, cu publicul, cu gazetăria.

Domnul Liviu Dragnea – şi nu numai el – se declară îngrijorat de presiunea pusă de „unele ambasade“ (mai ales de cea a Statelor Unite) asupra suveranităţii noastre. Cum îşi permit să ne certe, să ne avertizeze, să se amestece în „treburili interne“? Mîine-poimîine o să ne interzică şi să gîndim… (Dar cum să interzici ceva care se întîmplă oricum rar, incoerent şi indescifrabil?)

Mai mult respect pentru cele 3 milioane de români care au cîştigat alegerile, împotriva celor 16 milioane care n-au votat! Şi mai multă încredere în devotamentul parlamentarilor! Şi în competenţa infailibilă a miniştrilor!

Nu, dle Kelemen, nu sunteţi prost crescut. „Sincer“ sunteţi şi vă felicit. Dar nu „prost crescut“. Sunteţi însă lipsit de tact (şi credeţi că asta este o virtute) şi nu prea coerent intelectualmente.

Săptămîni de-a rîndul se adulmecă agonia şi moartea cîte unei „vedete” nenorocite. Ce-o durea, ce zicea, cît suferea, cum arăta, cum se purta soţul (sau soţia), ce-a spus şi ce-a făcut văduvul (sau văduva), cum se ceartă între ei „cei apropiaţi”, cum a fost înmormîntarea etc.

Ca toate fetele, şi fata din „Despacito” „vrea bum bum”.

Dl Liviu Pop s-a decis să traducă în viaţă frustrările proprii de pe vremea studiilor sale liceale. Aşa că noua programă şcolară va cuprinde 118 manuale noi. Dintre ele, vreo 30 vor acoperi o sumedenie de nevoi esenţiale ale elevului din clasele V-VIII, legate de îndemînările lui sportive. Exemple la întîmplare: Badminton, Softball, Yachting, Sărituri în apă, Hochei pe iarbă, Dans sportiv, Schi biatlon, Haltere etc.

Cuvioşii părinţi ar trebui să prefere statutul de „robi ai lui Dumnezeu” şi nu pe acela de „stăpîni” de obşti. În locul lor, mi-aş pune, înainte de toate, problema autenticităţii vocaţiei mele.

Nu scriu despre ce trebuie. Admit că fiecare cititor e îndreptăţit să aibă aşteptări proprii cu privire la anumite subiecte posibile. De ce, de pildă, scriu despre cutare ministru din Bucureşti şi nimic despre cutare primar din Băicoi? De ce despre învăţămînt şi nu despre agricultură? De ce nu mă pronunţ, tranşant, cu privire la „Coaliţia pentru familie”? De ce n-am pomenit-o niciodată pe Simona Halep? De ce scriu despre buzele botoxate ale unor femei, periclitîndu-le dreptul de a face ce poftes

Într-un fel stăm bine („copii nu plătesc nimic”), deşi stăm cam rău (statul, mamele şi taţii trebuie să plătească din greu instrucţia „gratuită” a copiilor lor). Ca să nu mai spunem că banii de la buget tot de la bieţii părinţi vin...

PSD e în criză de cadre. Dovada: din peste jumătate de milion de membri, nu s-au putut găsi 30 care să alcătuiască un guvern plauzibil. E dincolo de bine şi de rău. Rareori dezastrul a colaborat atît de armonios cu ridicolul. Rareori a fost patologia atît de aproape de rizibil. Mori de frică murind, în acelaşi timp, de rîs.

Pesediştii au recunoscut, cinstit, că, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, şi-au numit în guvern miniştri de toată jena. Cît vom mai avea parte de blestemul acestui spectacol? Cînd vor apărea, în sfîrşit, pe scenă, nu figuri providenţiale, eroi folclorici, zîne imaculate, ci măcar oameni normali, cuviincioşi, care să nu te facă să roşeşti cînd te gîndeşti că te reprezintă?

Nimeni nu scapă întreg (la cap) din vînzoleala actualei guvernări. Păi să ajungi să-ţi placă Grindeanu?! Să te dai cu Ponta?! Să trăiască clonele coanei Joiţica: Olguţa, Gabi, Carmen, Sevil. Că „e dame bune!”

Personal, am chiar sentimentul că, între Donald Trump şi Klaus Iohannis, a funcţionat o bună chimie, ceea ce promite o perspectivă încurajatoare a relaţiilor dintre cele două state.

În România de azi, nu mai există partide politice. Există doar un fel de vietăţi dezosate, pline de crevase, lunecuşuri şi fundături, supravieţuind cu greu, fără resurse reale, în virtutea unor isprăvi trecute sau a unei „imagini“ întreţinute demagogic de cîţiva „adepţi“ zeloşi, dar neconvingători.

Nu „a actualiza”, ci „a apdata”. Nu „a şterge”, ci „a deleta, nu „hotărît”, ci „determinat”. O situaţie complexă trebuie „menegeruită”, „diluită”, astfel încît să „impacteze” pozitiv „colectivul”. Să fii stimulat de ceva e vetust.

Se mai îndoieşte cineva că, dacă trăia, Ceauşescu ar fi cîştigat alegerile? Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că n-am înţeles nimic din viaţa mea şi a generaţiei mele, că văd totul dintr-o perspectivă vicioasă, că ar trebui să mi se ia dreptul la cuvînt.

Am ideea învechită că cine are probleme de exprimare are, cu siguranţă, probleme de gîndire.

Klaus Iohannis vorbeşte prea puţin. Noi vrem discurs „latin”, volubilitate neastîmpărată, jonglerii, poante, capete-n gură. Adică vrem Băsescu!

Mă declar incapabil să înţeleg cu adevărat, discursul, la prima vedere elementar, ţinut de dl Tăriceanu miercurea trecută, în Parlament.

Cine ne conduce? Fiecare actor al scenei politice pare că ştie. Ideea e că nu ne conduc cei de la conducere, ci alţii, acoperiţi. Preşedintele Senatului i-a identificat şi nu se sfieşte să-i arate cu degetul.

Domnul ministru al Educaţiei şi-a dat seama că noua componenţă a comisiei pentru evaluarea doctoratelor plagiate (CNATDCU) e periculoasă. Preşedintele comisiei e academicianul Marius Andruh, un om onorabil, iar membrii ei sînt tot soiul de inşi competenţi şi cumsecade. În aceste condiţii n-ar fi exclus ca plagiatorii să fie chiar identificaţi! Păi „aiasta nu se poate!”. „Rămînem fără coledzi!”.

Multiplicarea planetară a violenţei pare să semnaleze o lume care n-a ieşit încă din „Săptămîna Patimilor”. i de zi, peisajul din jur arată ca o antologie de dezastre: Charlie Hebdo, atentat într-o piaţă din Berlin, cu morţi şi răniţi, atentat la Stockholm, cu morţi şi răniţi, atentat la Londra, cu morţi şi răniţi, explozie la metroul din Sankt Petersburg, arme chimice şi bombardamente în Siria, ţicneală ameninţătoare în Coreea de Nord, asta ca să rămînem la nivel macro.

Între altele, ţoapa română are obiceiul să-şi parcheze maşina (de regulă luxoasă) în poarta casei tale, aşa încît, dacă vrei să ieşi în stradă la volanul maşinii proprii, sau, întorcîndu-te de la slujbă, vrei să parchezi în înghesuitul spaţiu de lîngă poartă, să fii blocat. În genere, n-ai ce-i face. Stai şi înjuri.

Jocul acesta de-a reforma începuse să-mi placă. Mă întrebam, zi de zi, pe cine să mai cadorisesc.

Spunea despre Bill Clinton că era „very intelligent people”, spunea „is important two things”, spune (despre revoluţionarii români din decembrie 1989) că „they was ready to dead”.

Cum să iubeşti România fără să iubeşti şi să respecţi „rostirea românească”? Ne împiedică „străinii” să ştim niţică gramatică? Ne obligă Bruxelles-ul şi Statele Unite să ne pocim lexicul şi sintaxa?

Pe scurt: înfiinţăm un „Institut de Studii Avansate a (sic!) Culturii şi Civilizaţiei Levantului”. (În loc de „a” s-a introdus, ulterior, mai corectul „pentru”). Sub egida Academiei Române? Nu. A Senatului. Cu ce bani? Cu bani de la buget, din „fondul de rezervă” al guvernului.

„Crăcănel (scrîşnind din dinţi şi zguduind din cap): Cu dinţii! Cu dinţii am să-l rup!”

A apărut ideea că partidele politice trebuie să funcţioneze fie după modelul mînăstirii (unde e decisivă disciplina „ascultării”), fie după modelul cazarmei („Ordinele nu se discută…”).

Revoluţia din decembrie 1989, de pildă, ca să ne referim la un episod de istorie recentă, n-a fost o simplă „explozie a mămăligii”. Nu. A fost un şmecher calcul geopolitic, organizat de americani, ruşi, unguri şi alte lifte, din ură pentru patriotul Ceauşescu.

Caracteristica cea mai iritantă a clasei noastre politice este suficienţa. Te miri ce ingineraş mediocru, ce activistă răscoaptă, cu aere de mătuşică grijulie, ce jurist semidoct se pronunţă, întrebaţi sau nu, pe orice temă, cu o siguranţă de sine paranoiacă.

N-am trecut ca gîsca prin apă prin cei peste 40 de ani de „democraţie populară”. Una dintre moştenirile durabile ale regimului comunist a fost suspendarea legăturii dintre conceptul de „demnitar” şi acela al „demnităţii” (profesionale, morale, politice, familiale).

Scuza, emfatic repetată, a unor alegeri cîştigate zdrobitor e – ca tot restul – o păcăleală.

Mie unuia mi se pare destul de perfidă ”urgenţa” în care e împachetată această delicată iniţiativă legislativă. Preşedintele ţării crede, întîmplător, la fel. Cîteva mii de oameni ies în stradă pentru a protesta împotriva milostivului proiect al guvernanţilor. Or, dintr-odată, apar pe piaţă subtile speculaţii hermenutice: manifestanţii din stradă sînt manipulaţi ca nişte fraieri, dacă nu sînt direct agenţi provocatori.

Asta nu înseamnă că majoritatea face ce are chef, iar cetăţenii stau şi înghit. Şi democraţia înseamnă mai mult decît ieşitul la vot din patru-n patru ani, iar între alegeri – linişte mormîntală, ca să nu deranjăm guvernul care lucrează.

Nu pot să nu mă întreb, dincolo de conjuncturi şi supoziţii inaccesibile mie, cum o fi să petreci o vacanţă cu dl Ghiţă? Trebuie să ai solide argumente ca să-l iei cu tine şi în Seychelles, şi în Toscana şi în Disneyland! Cum o fi să te distrezi cu Ghiţă?

Abia instalat, guvernul a mărit salarii şi pensii, a tăiat taxe şi accize. Nu-i normal să-şi îndeplinească promisiunile electorale? Ba da. Dar s-ar putea să ne coste cât nu face. Şi nu numai la buzunar.

Prima dată am auzit expresia asta pe la sfîrşitul anilor ’80, în vremurile negre ale comunismului. Am reauzit-o de curînd, spusă cam pe acelaşi ton obidit, de nişte oameni tineri, care erau copii sau nu se născuseră încă în anii ’80. Şi am avut senzaţia că, timp de cîteva decenii, am trăit degeaba.

Văd că, după numirea noului guvern, se anunţă catastrofe în serie.

În România nu există previzibilitate instituţională, nu există neutralitate administrativă, nu există garanţie legislativă. Rezultatul, pentru cetăţean, este o stare de nesiguranţă cronică, de vulnerabilitate dinaintea oricărui tip de abuz.

De-a lungul tranziţiei, a revenit destul de des în atenţie chestiunea „elitelor”. S-a spus că regimul comunist a distrus elitele şi, pentru a reconstrui ţara, e nevoie de formarea unor noi elite politice şi intelectuale. Au fost dispute pe tema „elitismului” şi „antielitismului”. Dar se întîmplă şi la case mai mari.

Se pare că nu-l ştie cu adevărat decît dl Dragnea. „Partidul sînt eu!” declară, pe sub mustaţă, „preşedintele-Soare”…

Zilele trecute, o doamnă de ale cărei bune intenţii nu-mi permit să mă îndoiesc, mi-a urîţit Crăciunul cu o ohtătură ieşită din rărunchii insomniei sale patriotice. T

Nişte cetăţeni care citesc şi înţeleg ce-au citit nu acceptă cu una, cu două politica de doi bani şi promisiunile şi tromboanele politicienilor. Nu acceptă ca nr. 2 şi nr. 3 în stat să aibă probleme penale.

. E plin de „prof. dr. doc.” şi printre „cadrele” facultăţilor de profil. E plin de conducători de doctorate cu doctorate neclare sau direct suspecte.

Mă tem că nu este vorba doar despre dezinteresul faţă de politică, ci de un fel de obişnuinţă cu daraverile tranziţiei. Obişnuinţa de a repeta „ăsta-i sistemu’!”.

Nu recunosc decît un singur partid cu adevărat normal şi pe deplin „votabil”: partidul Dacian Cioloş. Dar nu ştiu unde să pun ştampila…

Sîntem dirijaţi din afară (Bruxelles-SUA-Soros-unguri-masoni-oculta mondială), ni se cumpără ţara centrimetru cu centimetru (nu e clar cine o vinde), România e în pragul dezmembrării (dovada: un filmuleţ american, care explică unui public neştiutor unde e locul nostru pe hartă, care sînt cele trei mari diviziuni ale teritoriului naţional pe linia Carpaţilor şi în ce fel a fost marcată istoria noastră de aspiraţia spre unitate.

Stau şi mă întreb dacă tinerii vor ieşi în număr mare la vot ca să-şi aleagă România „lor”, ţara în care vor ei să trăiască mîine.

Ce studii despre condiţia femeii să mai elaborezi, în era hărţuirii sexuale şi a corectitudinii politice, cînd ai de-a face cu o femeie rămasă în secolul XIX?

Nu ai votat un aliat, un „reprezentant”, ci un tartor, sau, în cel mai bun caz, un străin, un necunoscut.

Dacă îţi vezi liniştit de treaba ta, e cam greu să-ţi dai seama că e campanie electorală. După legea nouă, partidele nu mai au voie să înşire prin oraşe kilometri pătraţi de bannere şi panouri. Iar dacă ţii neapărat să urmăreşti campania electorală, te-apucă plictiseala.

Jurnalistul ştie ce să întrebe şi pe cine să întrebe. De asemenea, el poate modera dezbateri între convorbitori de obedienţe diferite, ceea ce înseamnă că e înzestrat cu virtutea răbdării, cu abilitatea de a armoniza excesele verbale şi comportamentale ale invitaţilor săi, garantînd egalitatea şanselor de exprimare pentru toţi participanţii la dialog

Pentru dl Traian Băsescu, atunci cînd faci o nefăcută, nu tu eşti lipsit de caracter, ci cel care ţi-o semnalează.

Aud şi citesc foarte des formula „integrarea absolvenţilor pe piaţa muncii”.

Şcoala produce analfabeţi. Şcoala dă chix cu 40% dintre elevi.

În general, hoţul ştie că e hoţ, iar incompetentul ştie, pînă la un punct, că e incompetent.

În ce mă priveşte, prefer să ştiu că ţara mea este şi ţara lui Carol Davila, a lui Xenopol, a lui Caragiale, Noica, Iorga, sau Lazăr Şăineanu, decît să mă fălesc cu „români verzi” fără nici o performanţă, ca de-alde Bogdan Diaconu, Nicolăescu, Fenechiu, Tăriceanu, Palada şi Peia care, spre deosebire de „Julien” şi „Werner”, ne-au făcut numai bine…

Ascultaţi Radio România? Eu da. Şi Actualităţi, şi Cultural, şi Muzical. Şi Radio Bucureşti, pe FM. Ba chiar şi Antena Satelor am ascultat cîteodată, de curiozitate (că altminteri nu prea intru „în target”).