Să nu (te) judeci?
Texte esenţiale ale Scripturii amendează drastic obiceiul de a-i judeca pe alţii. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“, „A vedea paiul din ochii altuia şi nu bârna din ochiul tău“, „A arunca piatra crezîndu-te fără de păcat“ sunt tot atîtea îndemnuri la răbdare, iertare, concentrare pe limitele proprii şi nu pe derapajele altora. Dar nu rezultă de nicăieri că trebuie suspendată şi judecata de sine.
Dimpotrivă! Identificarea relelor proprii, mărturisirea lor şi căinţa sinceră sunt axa vieţii spirituale a celui care aspiră la îmbunătăţire lăuntrică, „metoda” unică a relansării morale şi sufleteşti.
Respectuos cu porunca de a nu-i judeca pe alţii, nu mă grăbesc să arunc piatra, cînd aflu, din presă, tot felul de nefăcute ale unor clerici autohtoni. Îmi e foarte la îndemînă să spun că, în ciuda înaltului lor oficiu, sunt şi ei oameni, adică hărţuiţi de ispite şi neputinţe, de „căderi” sub „ghimpele firii”, sau de înclinaţii împotriva ei. Mă grăbesc să adaug şi că nevrednicia unora nu poate fi transferată asupra tuturor, respectiv asupra instituţiei pe care o reprezintă. Există „meseriaşi” proşti, dar asta nu întinează onoarea şi utilitatea meseriilor. Medicul avid de arginţi, profesorul incompetent şi rudimentar, judecătorul corupt sau inept nu pot fi argumente valide împotriva medicilor, a profesorilor şi a juriştilor în ansamblul lor. În plus, e uşor de constatat, că, fie din nevoia de rating, fie din înclinaţia la modă a „secularizării”, a „înfierării” cochete a Bisericii şi a credinţei în genere, ziarele jubilează ori de cîte ori dau peste o grasă sămînţă de scandal: o pun în lumină ricanînd, o grădinăresc tandru, o ajută să se răspîndească, toxic, pe ogorul opiniei publice.
Ceea ce însă mă indispune în colecţia de purtări vicioase ale unor prelaţi (nu doar ortodocşi, de altfel) nu e tipologia propriu-zisă a răului. Repet: nu vreau să asum postura judecătorului. „Răul” cu adevărat smintitor e însă vădita inaptitudine a împricinaţilor de a face pasul înapoi, de a se spovedi fără auto-complezenţă, de a se smeri, de a reflecta asupra vocaţiei proprii. Cu alte cuvinte, sunt uimit să observ că virtutea esenţială a judecăţii de sine nu funcţionează. Discursul celor vizaţi e, de regulă, discursul victimei inocente, al impecabilităţii proprii, al autorităţii ofensate. Nici o urmă de regret, de tulburare dinaintea abisului interior. În rezumat, ceea ce prevalează sînt aroganţa, conştiinţa impunităţii, contraofensiva ţanţoşă. Aş merge mai departe: aş spune că şi dacă ştirile de presă ar fi contrafăcute, cuvioşii părinţi ar trebui să prefere statutul de „robi ai lui Dumnezeu” şi nu pe acela de „stăpîni” de obşti. În locul lor, mi-aş pune, înainte de toate, problema autenticităţii vocaţiei mele. Cînd alegi o profesie, poţi descoperi, la un moment dat, că ai ales greşit. Că nu ai datele necesare pentru a fi un bun agronom, o eficientă soră de caritate, un sportiv de nivel olimpic, sau un aviator performant. Nu poţi fi cioban dacă nu-ţi plac oile şi singurătatea păşunilor. În asemenea cazuri, soluţia radicală este să faci, la timp, altă alegere. Sau, măcar, să nu te afişezi, cu tupeu, în toată „splendoarea” inadecvării tale. Dacă te simţi mai bine cînd chiui folcloric dinaintea admiratorilor, decît cînd oficiezi Sfînta Liturghie, dacă ai mai degrabă înzestrarea unui plutonier major, decît pe aceea a unui păstor de suflete, dacă eşti călugăr şi citeşti îndemnul hristic „lăsaţi copiii să vină la Mine!”, ca pe o invitaţie la pedofilie, atunci e musai să o apuci, în mare grabă, pe alt drum. Nu orice profesiune e compatibilă cu orice. Călugăria nu e compatibilă cu concubinajul, asceza monahală – cu o ascunsă viaţă de familie sau cu frivole „improvizaţii” LGBT. Nu te judec, dacă îmi spui că nu poţi fără! Dar atunci fă-te contabil-şef! Sau şofer! Sau manelist! Sau parlamentar! N-o să se (mai) supere nimeni (aşa de rău…)!
În cazul preoţimii, lucrurile se complică prin rostul – aş zice nelumesc – al angajării duhovniceşti. Orice meserie prost făcută implică unele „pagube colaterale”. Dar aici e vorba de otrăvirea sau de proasta gospodărire a unor suflete de oameni. Exigenţele şi răspunderea oficiului preoţesc nu îngăduie aproximaţii morale şi doctrinare, nu lasă loc mersului pe două sau mai multe cărări. Cine alege această povară trebuie să se gîndească de zece ori înainte de a face primul pas, iar cînd constată că (vorba lui Pristanda) „altele are el în sufletul lui” să-şi strîngă degrabă catrafusele şi să-şi caute de lucru prin alte ogrăzi. Evident că nimeni nu e scutit de păcat. Dar păcatul ţinut „sub obroc”, nerecunoscut, ambalat în îndărătnicie şi slavă deşartă poate fi domesticit, dacă păcătosul păstrează o urmă de onestitate interioară şi de umilitate asumată. Ca să nu mai spun că una e cînd fură un muritor de foame şi alta e cînd fură un ministru sau un stareţ… Una peste alta, aş prefera să avem mai puţini preoţi şi monahi, mai puţine lăcaşuri de cult, mai discrete vînători de moaşte şi îndosarieri de sfinţi, dar mai multă omogenitate duhovnicească în mediile noastre bisericeşti, mai multă calitate umană, mai multă cultură (da, începînd de la gramatică şi terminînd cu bunele maniere…) şi mai multă smerenie. O ştim din Scriptură: cîţiva, chiar puţini, oameni întregi pot salva o comunitate în mai mare măsură decît o liotă de veleitari, a căror singură mîndrie e uniforma. „Zece oameni buni” pot aduce iertarea Sodomei (Facerea, 18:32).
BOR a luat notă (nu se putea altfel) de neregulile unor „cadre” din subordine. Purtătorul de cuvînt al Patriarhiei s-a exprimat destul de tranşant cu privire la aceste nereguli. (Nu e prima dată cînd domnul Vasile Bănescu găseşte tonul şi formula potrivite). Am totuşi impresia că „forurile” de conducere au unele ezitări procedurale. Fie că socotesc (în mod greşit) că o reacţie fermă poate afecta „prestigiul” instituţiei, fie că gîndesc „politic” şi vor să evite vreo dezbatere perdantă, eminenţele BOR tergiversează şi tatonează terenul oarecum timid. Am, totuşi, încredere în discernămîntul eficace al unei instituţii de a cărei (înţeleaptă) prezenţă comunitară e mare nevoie.
