O meserie fără frontiere: gazetăria

Nu e foarte înţelept să te legi de gazetari. Am făcut-o de cîteva ori şi am fost amendat prompt şi nemilos… Am, poate, doar scuza că eu însumi pot fi calificat, pe o anumită latură a activităţii mele scriitoriceşti, drept gazetar şi că, deci, mă exprim „colegial”, adică oarecum dinlăuntrul breslei.

Pe de altă parte cred că ceea ce fac, uneori, nu e propriu-zis gazetărie, ci mai curînd un gen distinct de „publicistică”: comentariu, reacţie (uneori divagatorie) la evenimentul cotidian, pe scurt o simplă formă de participare, mai mult sau mai puţin literară, la viaţa comunităţii. În mintea mea, jurnalismul cu adevărat profesionist e altceva: culegere, verificare şi transmitere de informaţii, încercare de a înţelege şi explica situaţii concrete, stimularea unor reacţii lămuritoare din partea „forurilor competente”.

Jurnalistul ştie ce să întrebe şi pe cine să întrebe. De asemenea, el poate modera dezbateri între convorbitori de obedienţe diferite, ceea ce înseamnă că e înzestrat cu virtutea răbdării, cu abilitatea de a armoniza excesele verbale şi comportamentale ale invitaţilor săi, garantînd egalitatea şanselor de exprimare pentru toţi participanţii la dialog. (Mă refer, evident, la acei gazetari care lucrează în studiouri audio şi video). Oricum, jurnalistul nu se justifică doar ca „dirijor” al unei adunări de „simpatizanţi”.

Trebuie să recunosc că portretul-robot de mai sus nu se regăseşte prea des în întruchipările vii ale presei noastre. Pe scenă evoluează mai curînd specii noi, hibride, fără amplasament meşteşugăresc limpede, fără profil recognoscibil, fără definiţie, fără frontiere… Jurnalistul cunoaşte un spor de autoritate fără precedent, ceea ce îi conferă o libertate de mişcare în afara oricărei reguli şi o iradiere publică pe care pregătirea şi înzestrările lui nu o susţin întotdeauna. Hermann Hesse anticipase, profetic, această evoluţie, cînd vorbise de „epoca foiletonistică”. S-a umplut lumea presei scrise şi a televiziunilor de vedete fudule, care se socotesc îndreptăţite - uneori candid - să facă dirigenţie cu musafirii lor de prin platouri şi cu noi, cititori şi telespectatori cuminţi, „condamnaţi” să le suportăm dăscăleala. Evident că sunt şi ei oameni, că, deci, au dreptul să aibă păreri şi să le împărtăşească, dar, pe de altă parte, nu poţi da pe mîna oricui, a oricărei verişoare simpatice, a oricărui unchi sfătos, a oricărui vecin de palier, un microfon, o cameră de luat vederi şi un amplu timp de emisie.

Fenomenul nu e, de altfel, strict legat de gazetărie. Asistăm, în general, la un glisaj spectaculos al meseriilor: chirurgi care se fac primari, actori care devin lideri naţionali experţi în ”meandrele” ideologiei patriotice, critici literari care devin ”analişti politici” etc. Tot aşa, gazetari care devin profeţi, exponenţi infailibili ai adevărului şi dreptăţii, constructori de ficţiuni conspiraţioniste, predicatori umezi sau indignaţi, ”conştiinţe” luminate ale neamului, hermeneuţi subtili, îndelung antrenaţi în filosofia chibritului, preocupaţi neîncetat să te lase cu gura căscată: nu te-ai prins, n-ai înţeles nimic, nu ţi-a trecut niciodată prin cap ceea ce geniul lor bine întreţinut „la sală” (în sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei de pildă) secretează zilnic, cu un subton de dispreţ pentru ”boii” din jur, care trăiesc degeaba. Te întrebi de unde a apărut această ”viitură” psihică. Sunt eroii ei nişte simpli veleitari care profită narcisist de ”tribuna” care le-a picat în poală? Sau  nişte inşi nefericiţi, cărora profesia lor de bază nu le-a dat suficiente satisfacţii? Sau victime clinice ale unui sindrom al misiunii, ale unei „chemări” miraculoase la o străveche luptă pentru salvarea patriei dacice? Simţi, oricum, îndărătul gesticulaţiei lor, tot soiul de vocaţii deviate: ambiţii scriitoriceşti, reverii politice, aspiraţii metafizice, postùri iniţiatice, de „guru” prepotent, proiecte haiduceşti…

Fapt e că am obosit să fiu agresat de performanţa ubicuă a unor inşi care se cred datori şi pregătiţi să mă lumineze cu forţa. Îi rog, prieteneşte, să mă (ne) lase în pace! Să nu-şi mai înceapă emisiunile cu ţanţoşe conferinţe introductive, în timp ce invitaţii aşteaptă, pe margine, să le vină rîndul Să nu mai invite la emisiunile lor doar personaje de aceeaşi părere cu ei. Iar dacă vreunul e de altă părere să nu-l execute propagandistic, în cor cu ceilalţi ”comilitoni”. În general, să o lase mai încet cu expunerea convingerilor proprii, căci rolul lor nu e să mă îndoctrineze, sau să-mi vîndă opţiunile lor, ci să mă ajute să gîndesc pe cont propriu, pe baza informaţiei livrate de ei. Nu-mi plac nici cei care se joacă lacrimogen în zona „sufleţelului”, alegînd subiecte de telenovelă cu transparent substrat politic (anti-Cioloş, sau anti-Soros, sau anti-Bruxelles, sau anti-americani, sau anti-străini, sau anti-„ai lor” şi pro-„ai noştri”). În fond, nu înţeleg de unde îşi iau unii şi alţii dreptul de a mă dădăci.

Publicistică şi propagandă pentru diverse idei politice au făcut şi Eminescu, şi Caragiale, şi Goga, şi Arghezi, şi Iorga, şi Titu Maiorescu şi alţii din aceeaşi tagmă. Dar aveau în numele a ce să vorbească! Erau ”copţi” în profesia lor de bază, căliţi în schimbul competent de idei, notorii pentru isprăvile lor culturale şi civice. Dar domnii care mă iau la horă zi de zi cine sunt de fapt? Cine le-a dat mandat să peroreze edificator seară de seară? Nu exclud ca unii să fie de bună credinţă. Dar chiar şi lor le-ar prinde bine să reflecteze mai potolit la propria anvergură şi la propria îndreptăţire. Nu toţi suntem făcuţi să educăm naţiunea. Şi să avem mereu dreptate. Numai smintiţii au mereu dreptate. Şi unii forumişti.

Uneori, am impresia că marile figuri ale gazetăriei autohtone sunt nişte forumişti care au scăpat, în sfîrşit, în arena publică, au semnat cu numele lor adevărat şi au obţinut notorietatea la care jinduiau de mult în semi-obscuritate. Foarte bine! E democraţie! Dar o democraţie care nu se susţine prin pricepere dovedită şi prin merit alunecă, periculos, spre inflaţia tupeului şi spre suveranitatea arbitrară a lui „Oricine”. Gazetăria ar trebui, cred, să-şi propună ca ţel şi înlocuirea lui „Oricine” prin „Cineva”, a amorfului prezumţios prin ierarhie testabilă, a agitaţiei egalitare prin calmul discernămîntului. Altfel, ea nu va face decît să adauge dezordinii generale o poluare sonoră în plus, o confuzie suplimentară. Va transforma opinia privată în doctrină obligatorie. Doamne fereşte!

Articol apărut pe Blogurile Adevărul