De la Caragiale citire, cu melancolie

Anul acesta, acum vreo lună, s-au împlinit 165 de ani de cînd s-a născut Ion Luca Caragiale. Nu ne cramponăm de aniversări festive, mai ales cînd e vorba de un autor care e prezent în măruntaiele ţărişoarei an de an, zi de zi, ceas de ceas.

Dar merită să omagiem, oricît de des, ironia exasperată cu care ne-a transformat moravurile într-un soi de emblemă atemporală, „din a cărei dilemă nu putem ieşi”... Trecut, prezent şi, pare-se, viitor, textul caragialesc obligă la o permanentă stare de veghe. Deunăzi, răsfoind minunata antologie de scrisori alcătuită de Dan C. Mihăilescu (I.L. Caragiale, Cele mai frumoase scrisori, Humanitas, 2013), am căzut pe două fragmente, pe care simt nevoia să le re-lansez, cu mici comentarii.

Dintr-o scrisoare către amicul Constantin Dobrogeanu-Gherea: „...Frumos! Sublim! Jos străinismul! Sus limba Rromână!!! Încai, dacă o vorbim şi scriem mai mult sau mai puţin deplorabil, cel puţin, în contra vitregilor înstrăinaţi, cari n-o ştiu de loc, s-o apărăm mai puţin sau mai mult - ridicol. O eterne Moft Rrromân, immortal Phoenix!” Mă mir şi eu, cu modestie, de mai multă vreme, de contradicţia flagrantă dintre retorica zemos patriotardă a unor politicieni şi „analişti” contemporani şi proasta cunoaştere a limbii materne, de care se fac vinovaţi aproape toţi. Mi se pare inadmisibil să declari că iubeşti România şi să nu faci efortul de a te exprima corect şi, dacă se poate, expresiv, în limba română. Cum să iubeşti România fără să iubeşti şi să respecţi „rostirea românească”? Ne împiedică „străinii” să ştim niţică gramatică? Ne obligă Bruxelles-ul şi Statele Unite să ne pocim lexicul şi sintaxa? Ne şantajează cineva să spunem „determinare” în loc de „hotărîre”, „date” în loc de întîlnire, „a face sens” în loc de „a avea sens”, „challenging” în loc de „provocator”? Cînd auzi vorbind cîte un ministru, cîte un parlamentar, dar, din păcate, şi cîte un profesor de liceu, cîte o vedetă de televiziune, ca să nu mai vorbim de cohorta de îmbogăţiţi din lumea afacerilor, ai sentimentul că, pentru ei, a fi român e a vorbi păsăreşte, neglijent, incult, impropriu, mestecînd vorbe şi formule împrumutate din alte limbi (la modă), limbi la fel de puţin cunoscute, de altfel, ca şi limba proprie. Ocupaţi să ne apărăm de felonia străinilor, uităm să ne apărăm de noi înşine. Iubim ţărişoara, dar îi batjocorim frumuseţile: frumuseţea cuvintelor, a cărţilor ei, a monumentelor ei. Ne plîngem, de pildă, că ni se cumpără pămîntul şi ni se taie pădurile. Dar de la cine „se” cumpără lemnul şi terenurile noastre? Nu de la cetăţeni, firme, sau chiar instituţii autohtone? Cine vinde? Nu cumva noi înşine? Şi dacă ne scoatem ogoarele şi codrii la vînzare, de ce ne mirăm că apar cumpărători? „Străinii” nu cumpără decît ceea ce e oferit ca fiind „de cumpărat”. Dar aşa suntem noi: ne dăm victime şi, pe sub mînă, ne umplem buzunarele. E specialitatea casei, „moftul rrromân”, Phoenix-ul carpatic, antrenîndu-se, mere, să reînvie din propria cenuşă.

Iată şi un fragment dintr-o scrisoare către Mihail Dragomirescu, apropo de îndemnul „civic” adresat, astăzi, „intelectualilor”, de feluriţi clănţăi de „talk-show”: să facă bine să pună umărul, să iasă din „turnul de fildeş”, să se facă „utili” naţiei, altfel decît prin „gratuităţile” operei proprii! Criticul, încă tînăr, cerea sfatul dramaturgului, în legătură cu o mai consistentă „angajare” publică. Răspunsul lui Caragiale: „Ascultă-mă pe mine. Eşti tînăr şi voinic şi curat: lasă-i pe contimpurani să-şi dea meciuri de nataţiune în mocirla putridă care se numeşte publicitatea actuală românească - sport de imundiţie; tu rămîi curat, voinic şi tînăr pe mal şi, fiindcă ai o catedră acuma, îndreaptă-ţi privirile către cei viitori, în cari ne rămîne s-avem toată speranţa. Vezi-ţi, cu iubirea de adevăr ce ţi-o cunosc, de catedra ta. De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală - criminala instituţie de stat! (s.m., A.P.). Speră, nu înceta un moment a spera, că osîrdia ta cinstită va ajunge răsplătită odinioară cu o fericită recoltă.” Textul e scris în 1906. Sau adineauri...

Articol apărut pe Blogurile Adevărul