Trăiri bucureştene
Între altele, ţoapa română are obiceiul să-şi parcheze maşina (de regulă luxoasă) în poarta casei tale, aşa încît, dacă vrei să ieşi în stradă la volanul maşinii proprii, sau, întorcîndu-te de la slujbă, vrei să parchezi în înghesuitul spaţiu de lîngă poartă, să fii blocat. În genere, n-ai ce-i face. Stai şi înjuri.
Uneori, ipochimenul încearcă, totuşi, un mic exerciţiu de amabilitate: îţi lasă numărul de telefon pe parbrizul maşinii. Adică „ai probleme, sună-mă!” Numai că, dacă tocmai ajungi, din oraş, la locul faptei, nu te poţi da jos din maşină ca să intri în dialog cu făptaşul, decît încurcînd circulaţia. Trebuie să te aciuezi pe undeva, prin apropiere, sau să dai ample ocoluri prin cartier, în speranţa unui noroc picat din cer sau a unei soluţii negociabile. Ţoapa este însă o vietate mai complicată decît ne închipuim. Să zicem că reuşeşti să dai telefon, sau să fii de faţă cînd, pe neaşteptate, apare cel aflat în culpă. Dacă ai noroc, primeşti o scuză pripită, de genul „am lăsat-o doar cîteva clipe”, „gata, am fugit!”, „n-aveam unde s-o las!” etc. Dacă însă te arăţi indispus, dacă ai tupeul să faci reproşuri, dacă îţi ieşi din fire, ai încurcat-o! Ţoapa se ofensează. „Păi, după ce că mi-am cerut scuze, mai faci şi pe nebunul!?” Aşa mi s-a întîmplat zilele trecute, cînd voiam să plec din curtea instituţiei unde lucrez. În poartă, un jipan alb, maiestuos, fără telefon la vedere, fără şofer prin preajmă. Unul dintre colegii mei ştia însă despre ce e vorba. Individul cu jipanul e recidivist. Parchează mereu acolo, pentru că vine în vizită la fratele său, care stă vizavi. Aşa că se bate în geamul casei de pe cealaltă parte a străzii, insul apare, arată că ”n-are unde parca în altă parte”, se scuză de formă şi se urcă la volan. Eu însă, recunosc, am nervii şubreziţi. Pun întrebări fatale („Cum e posibil?!”, „De ce te porţi în halul acesta?” etc). Atît îmi trebuie. Preopinentul nu se lasă călcat pe coadă. Sugerează mai întîi că de vină e guvernul, pe urmă întreabă, la rîndul lui, cine mă cred ca să dau lecţii şi începe scandalul. Eu răcnesc, el răcneşte! Am şi eu resursele mele de ţopenie…
În cele din urmă, ajung acasă. Zi fără noroc! Parcare blocată de o limuzină neagră, proprietatea cuiva care, în mod vădit, a reuşit în viaţă. Pe parbriz, un număr de telefon. Mă strecor ceva mai la vale, pe locul, temporar vacant, al unui vecin, mă întorc la limuzina neagră, dau telefon şi fericitul proprietar apare de undeva din curtea altei case şi, băiat bun, zice pardon. Istovit de întîmplarea anterioară, plec bombănind, şi zic ceva de rău despre ţărişoară. Prea e plină de mîrlani egocentrici! Domnul cu pricina îmi face loc să parchez, se mută pe locul vecinului, dar mă aşteaptă ca să apere patria. „Bun, oi fi eu nesimţit, dar ce aveţi cu ţara? Vă dă o pîine! De ce nu vă duceţi în alta, mai pe gustul dvs.?” Zic şi eu, că doar sunt şi eu român: „N-ar fi mai bine să vă ilustraţi patriotismul printr-un comportament cuviincios? Să vă onoraţi amorul de ţară prin bune maniere, printr-un minim efort de stil civilizat?” Părăsesc din nou terenul isteric. Ţoapa română calcă-n străchini, dar apără ţanţoş portretul neamului, al pămîntului strămoşesc. E mult mai uşor, decît să respecţi regulile convieţuirii decente, mult mai uşor decît să te abţii de la furat, de la minciună, de la ”aranjamente” lucrative. Ţara e sfîntă! Dai în ea, dai în mine!
Mi-a rămas pe creier chestia cu ţara care „mi-a dat o pîine”. Nu dau toate ţările pîine cetăţenilor lor? Şi apoi cum o dau? Pe gratis? Nu îţi cîştigi pîinea trebăluind de dimineaţa pînă seara, adică dînd ţării puterea ta de muncă? Ca să nu mai vorbim despre milioanele de români care trebuie să plece în afara ţării ca să facă rost de ”pîine”. Ca să nu mai vorbim de medicii şi profesorii prost plătiţi, ca să nu mai vorbim de pensionari, de agricultori şi de atîtea categorii socio-profesionale care o duc greu. „Ţara” e, uneori, cam vitregă! Dar noi ăştia de prin limuzine şi jipane o iubim! Nu suportăm să vină cineva, mă-nţelegi, care să o vorbească de rău. E locul sacru al daraverilor noastre, al afacerilor noastre de partid şi de stat, al găştilor noastre! Mă rog, dacă e nevoie, admitem că facem cîte-o boacănă, că ne permitem mici mitocănii, că ne purtăm ca nişte răsfăţaţi din lumea a treia, că ne mai şi spoliem conaţionalii! Că, eventual, suntem hoţi! Dar suntem hoţi, nu proşti! (vorba lui Ion Ţiriac). Şi mai ales, suntem patrioţi! Şi nu permitem nimănui să se ia de noi! Şi de ţărişoară!
P.S. De curînd, Gabriel Liiceanu ne-a vorbit de rău la Bruxelles. Un trădător şi un mincinos. A pretins că Liviu Dragnea urmăreşte demiterea dnei Kövesi. Or, Liviu Dragnea zisese clar: „…Nu am făcut nici măcar o sugestie din care să reiasă că dna procuror-şef ar trebui demisă.” Numai că după ce ministrul Justiţiei, în urma unei evaluări, a stabilit că dna Kövesi rămîne în post, acelaşi domn Dragnea a declarat public că e dezamăgit. Păi asta înseamnă că se aştepta la demiterea doamnei cu pricina! Să înţeleg că dl Liiiceanu l-a citat greşit, dar i-a ghicit gîndurile? Iar minciuna, unde e minciuna?
Articol apărut pe Blogurile Adevărul
