Autodenunţ
În urma numeroaselor incriminări, spuse şi scrise, privind „cadoul” prietenesc pe care i l-am făcut, în februarie 1990, lui Gabriel Liiceanu, mă văd obligat să-mi recunosc, smerit, faptele şi să mă pun, gata de jertfă, la dispoziţia tuturor „organelor” acreditate, pentru lămurirea definitivă a cazului.
Este adevărat că, la data amintită, am decis, prin ordin de ministru, să schimb numele, profilul şi conducerea Editurii Politice, transformînd instituţia pre-revoluţionară, organ ideologic al unui partid proaspăt desfiinţat, într-o editură de studii umaniste. I-am solicitat dlui Liiceanu să se ocupe de această „schimbare la faţă”, ca director al noii edituri, pe care a decis s-o numească „Humanitas”. Nu era vorba, însă, cum s-a spus, de o „privatizare”. Editura - o precizează ordinul ministerial de înfiinţare - rămînea „în subordinea Ministerului Culturii”. Salariul directorului era acelaşi cu al oricărui alt şef de editură la vremea respectivă, iar „patrimoniul” preluat de Humanitas de la Editura Politică consta într-un spaţiu închiriat (pînă în ziua de azi) în corpul Casei Scînteii (devenită „Casa Presei Libere”), mobilierul aferent, şi operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Ceauşescu, plus broşurile de propagandă ale „partidelor frăţeşti”. Cer, autocritic, să se verifice riguros ce alte bunuri (ascunse) mai deţinea fosta editură: aur? documente secrete? (care, din cîte ştiu, îşi aveau locul în arhiva CC), cont bancar? Ce fel de cont? Editura Politică fusese finanţată de partidul comunist, dispărut între timp. Încît Gabriel Liiceanu a primit „cadou” o carcasă, lipsită de susţinerea de pînă atunci a unei puternice - şi unice - organizaţii politice.
Profit, însă, de ocazie, ca să recunosc şi alte fapte grave, trecute cu vederea, binevoitor, de vigilenţa combatanţilor de azi. În aceeaşi perioadă, pornind de la ideea perversă că instituţiile culturale ar trebui să beneficieze, după ditamai revoluţia, de orientări noi, gîndite de oameni de cultură imaginativi şi profesionalmente incontestabili, am mai făcut cîteva numiri şmechere (Liiceanu e un caz între altele…). La Editura Meridiane, l-am „instalat” pe foarte tînărul pe atunci Daniel Barbu. Îl avusesem student şi îi cunoşteam calităţile, ca să nu mai spun că mi se părea normal ca o nouă generaţie să intre în scenă. (Dl Barbu avea atunci 30 de ani). La Editura „Ion Creangă” (pentru copii şi tineret), am numit-o pe poeta Daniela Crăsnaru. La Editura Minerva - pe Zigu Ornea. La Albatros - pe Georgeta Dimisianu. Revista Contemporanul avea şi ea nevoie de un conducător experimentat. I-am oferit-o lui Nicolae Breban, care a rămas în funcţie pînă în zilele noastre şi a schimbat, ca şi Liiceanu, vechea denumire a instituţiei: nu, simplu, Contemporanul, ci Contemporanul. Ideea Europeană. Jocul acesta de-a reforma începuse să-mi placă. Mă întrebam, zi de zi, pe cine să mai cadorisesc. Aşa l-am invitat pe Andrei Şerban să preia direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, pe Lucian Pintilie să preia Casa de Film a Ministerului Culturii, pe Mihai Oroveanu să preia Oficiul Naţional de Expoziţii şi pe Dan Grigore să preia Filarmonica „George Enescu”. Apropo de muzică, i-am încredinţat dlui Mihai Constantinescu „sarcina” să redeschidă Festivalul Enescu, suspendat de ceva vreme de Nicolae Ceauşescu. Prima ediţie (1991) a festivalului re-inaugurat l-a avut, ca director general (numit tot de mine în furor-ul meu penal) pe Ludovic Spiess. Cum vedeţi, chestia Liiceanu nu e decît o picătură într-un ocean. Şi încă inventarul nu e complet… Cea mai groasă dintre afacerile mele manageriale rămîne, totuşi, transformarea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist în Muzeul Ţăranului Român, dat, evident, tot pe mîna unui prieten: Horia Bernea.
O vorbă despre „privatizare”. La mai mult de un an de la înfiinţarea Editurii Humanitas, directorul ei, ca mulţi alţii, a declanşat un procedeu de autonomizare faţă de stat, după o metodă foarte la modă în epocă, aşa numita metodă MEBO. Iată definiţia de dicţionar a acestei metode: „trecerea mijloacelor de producţie ale unităţii economice care se vrea privatizată, din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaţilor sau salariaţilor”. Pe scurt, angajaţii deveneau acţionari, cu cotă parte din venitul întreprinderii. Prin urmare, toţi angajaţii de la Humanitas au devenit „proprietari”. Liiceanu, de pildă, a beneficiat de 2% din acţiuni, alături de alţi „co-proprietari” (între care doi francezi - potenţi financiar - de origine română, dar şi nume cunoscute ale umanioarelor autohtone: Mircea Flonta, Ion Ianoşi, Sorin Vieru, Vasile Morar, Adrian Iliescu, Gabriel Andreescu, ba chiar şi fostul director al Editurii Politice, Octavian Chiţan). Să ne amintim că, în aceeaşi perioadă, Scînteia s-a privatizat, devenind Adevărul, România liberă s-a privatizat de asemenea, păstrîndu-şi titlul etc. Ce mai?! Corupţie generalizată! Şi totuşi, a trebuit să mai treacă încă vreo 10 ani pînă cînd Liiceanu a ales să devină, pe riscul lui, acţionar majoritar. E de menţionat şi faptul că orice manevră de „privatizare” impunea acordul semnat al ministrului de Finanţe, al ministrului Justiţiei şi al primului ministru. Un ministru nu putea decide singur, de capul lui, o asemenea operaţiune. Pe baza celor de mai sus, cer, cum spuneam, o anchetă severă, din care să rezulte, în mod explicit, ce ilegalităţi am comis, în seria de „manipulări” interesate ce mi se impută. Aş îndrăzni, poate, să propun eventuale circumstanţe atenuante: Editura Humanitas nu e chiar un eşec, o fraudă de gaşcă. A devenit o editură prestigioasă, cu un portofoliu de publicaţii demn de toată lauda. Cînd e amintită în străinătate, e numită „un Gallimard românesc”. Orice autor e bucuros să publice sub această siglă (şi orice autor respins se umple de ură…). Muzeul Ţăranului Român a fost declarat, în 1996, „Muzeul European al Anului” (premiul EMYA). Nici Andrei Şerban, nici Lucian Pintilie, nici Ludovic Spiess, nici Horia Bernea, nici noii directorii de editură n-au lăsat, cred, în urmă, un bilanţ infamant…
Dar să se facă dreptate! Să fim judecaţi! În ultima vreme, lucrurile par, oricum, să se clarifice niţeluş în patria noastră. Nu e dracul chiar atît de negru. Nu stăm chiar aşa de rău cum spun trădătorii de ţară, gata să se plîngă pe la porţile colonialismului. Corupţie? Cine vorbeşte!? Ăştia care au înfiinţat o editură de jecmăneală!? A, că mai avem încă unele probleme, că mai vorbesc unii de spitale şi şcoli subfinaţate, de autostrăzi inexistente, de bani europeni neabsorbiţi, de puşcării sordide, sau de despăduriri iresponsabile, e adevărat. Dar să calomniezi ţărişoara, să faci, răutăcios, liste de miniştri şi parlamentari incompetenţi, triviali, penali, inapţi să-şi vorbească limba şi să se comporte european, aşa ceva nu se face. Pe scurt, se exagerează. Iar dacă mai avem şi unele lipsuri e din cauza „moştenirii”, a ocultei mondiale, a unor vînduţi sprijiniţi din afară. Oricum, nu se cade să ne arătăm fisurile dinaintea hainilor de străini, sorosisti, hulpavi, gata să ne dezmembreze. Cine e de vină pentru micile noastre rateuri? Dragnea? Tăriceanu? Codrin Ştefănescu? Eugen Nicolicea? Nicolae Şerban? Ecaterina Andronescu? Cătălin Rădulescu? Teodor Atanasiu? Chiţoiu? Relu Fenechiu? Tudor Chiuariu? Daea? Complexul Băsescu? Aş! A se slăbi! Totul merge brambura din cauza anarhiştilor care s-au adunat în Piaţa Victoriei, fără autorizaţie, ca şi în decembrie 1989 (dixit Ion Ţiriac) şi care nu înţeleg că politica nu se face în stradă (dixit Marian Munteanu, liderul „străzii” din Piaţa Universităţii). Dar, dincolo de toate, vinovat e Liiceanu! Şi Cărtărescu! Şi Pleşu! De Patapievici nu mai vorbim! Toţi, nişte sinecurişti, pupincurişti, „autointitulaţi”, plagiatori fără operă, elitişti, nulităţi umflate. Ne cerem scuze! Nu vă vom mai încurca prea multă vreme! Veţi putea, în sfîrşit, să puneţi la cale un viitor luminos.
P.S. Ştiu că, dincolo de afacerea Humanitas, se întrevăd şi „scrisorile” mieroase (de fapt un memoriu cu o anexă) adresate lui Ceauşescu, într-un moment în care eram dat afară din slujbă (ca şi soţia mea) şi aveam interdicţie de semnătură. Era o ultimă încercare de a-mi reintra în drepturi, după ce pierdusem deja un proces cu statul. Memoriul n-a avut nici o urmare. Dimpotrivă. Pe semne că n-am ştiut să merg pînă la capăt. Adrian Păunescu a umplut stadioane cu urale la adresa marelui conducător, iar acum are statuie în Grădina Icoanei. Iar Vadim Tudor, autorul unor dulci versuri despre geniul şi frumuseţea tovarăşei Elena era cît pe-aici să ajungă preşedintele României şi e omagiat post-mortem ca mare patriot, mare erudit, „tribun” al neamului. Ca să nu mă repet, trimit pe cei interesaţi la explicaţiile pe care le-am dat pe această temă într-un articol mai vechi.
