Şcoala şi piaţa muncii
Aud şi citesc foarte des formula „integrarea absolvenţilor pe piaţa muncii”. E ceva foarte important, sînt întru totul de acord. Absolvenţii de liceu şi de facultate trebuie să-şi găsească un loc de muncă. Şi devine tot mai problematic: şomajul în rîndul tinerilor e în creştere şi la noi, ca şi în alte ţări din Europa.
Am auzit mulţi oameni de afaceri ori manageri că absolvenţii nu au abilităţile necesare pentru a se integra pe piaţa muncii şi pentru a lucra eficient. Şi atunci angajatorii trebuie să-i pregătească suplimentar, să-i trimită la cursuri şi traininguri, să risipească resurse pentru a-i aduce la nivelul cerut. Am văzut nişte cifre care arată că, într-un anumit domeniu al economiei, la interviurile de angajare, abia al 16-lea candidat îndeplineşte cerinţele postului. Cu primii 15, aşadar, se pierde timpul de pomană. În unele ramuri ale industriei, spun oamenii de afaceri, există locuri de muncă, dar nu se găsesc tineri bine pregătiţi. Şi nu e vorba neapărat de specialişti în cine ştie ce domenii de vîrf, care presupun o pregătire sofisticată, ci de meseriaşi. Şcolile profesionale s-au desfiinţat (mare prostie!), iar „practica în producţie” de pe vremea lui Ceauşescu nu poate fi reinventată aşa cum era atunci (adică o pierdere de timp). Cu absolvenţii de facultate, lucrurile stau la fel: angajatorii se plîng adesea că pregătirea lor e prea teoretică şi, în acelaşi timp, lipsită de cîteva lucruri neapărat necesare, precum abilităţile de comunicare, spiritul de iniţiativă şi altele asemenea.
E limpede că avem o problemă în această privinţă şi primul impuls e să dăm vina pe sistemul educaţional. E la fel de limpede că sistemul educaţional are probleme. Dar nu pot, totuşi, să nu observ că aceiaşi angajatori, oameni de afaceri şi manageri îşi trimit angajaţii (mai ales pe cei din middle management), după un timp, la cursuri de cultură generală, le organizează conferinţe ori întîlniri cu oameni de cultură ori artişti, îi trimit la teatru sau la alte manifestări culturale. Şi le organizează team building-uri şi programe de dezvoltare personală, încercînd să-i scoată cumva din rutina muncii de toate zilele şi din religia eficienţei şi randamentului. Alţi bani, altă distracţie. În societatea ultra-tehnologizată în care trăim, dinamica pieţei muncii e fără precedent.
Aşadar, nu cumva exagerăm uneori? Prea ni se pare că „piaţa muncii” e un fel de Zeitate supremă, iar „pregătirea pentru piaţa muncii” ar fi singurul scop al educaţiei. Totuşi, şcoala nu trebuie să producă pe bandă rulantă lucrători eficienţi şi productivi, ci oameni întregi. Şi cetăţeni. E un lucru demonstrat că sînt mai eficienţi în muncă tocmai acei oameni care au şi o viaţă personală împlinită, care se mai gîndesc şi la altceva decît la job, care au mintea deschisă către lumea din jurul lor, care frecventează activităţi culturale etc. În ţări mai dezvoltate ca a noastră, specialiştii în resurse umane se străduiesc să găsească soluţii şi programe tocmai pentru a-i stimula pe angajaţi să „iasă” din orizontul strîmt al locului de muncă. Şi, tot acolo, cei care vor să ajungă manageri de vîrf urmează un masterat în filozofie, în istoria artei ori în alt domeniu care să le deschidă mintea spre un orizont mai larg. De ce? Nu de amorul artei, ci pentru că o minte deschisă îi ajută să ia decizii mai bune pentru firma pe care o conduc şi pentru miile de angajaţi de care răspund.
Şi apoi, despre ce fel de „piaţă a muncii” este vorba? În societatea ultra-tehnologizată în care trăim, dinamica pieţei muncii e fără precedent. Pe copiii care sînt azi în clasele primare ori în gimnaziu trebuie să-i pregătim pentru ce va fi peste 10-20 de ani. Or, multe profesii de azi vor dispărea în cîţiva ani şi vor apărea altele noi (există diverse liste pe tema asta). Competenţele de care vor avea nevoie angajaţii peste 10-20 de ani vor fi în bună măsură diferite de cele de azi. Şi-atunci? Cred că un singur lucru e limpede: şcoala şi universitatea nu trebuie să fie simple producătoare de lucrători, de roboţei eficienţi. Iar noi nu trebuie să fim atît de obsedaţi de rezultate (la evaluarea naţională, la bac), uitînd că e nevoie şi de cultură generală, şi de creativitate, şi de cunoştinţe care să-i ajute pe absolvenţi să trăiască împlinit şi în afara muncii. Problema e că noi stăm prost şi cu una, şi cu alta. Şi, mai ales, sîntem foarte nemulţumiţi şi cîrcotaşi. Din combinaţia asta, n-are cum să iasă ceva bun.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul
