Noi sîntem români. Nu ştim cu cine votăm
Exagerez. Mulţi români par să ştie cu cine votează. De obicei cu ăia pe care i-au votat cam tot timpul... Dar sînt şi unii, ca mine, care trăiesc într-o statornică stupoare electorală. Sau care votează cum spunea Adam Michnik că a votat pentru Wałesa, cînd nu-i mai plăcea: ţinîndu-se de nas.
Ai vrea, desigur, să-ţi dai votul pentru alţii decît pentru cei care te-au enervat, mandate la rînd, cu falsa lor politică „de stînga”, cu ipocriziile, furtişagurile şi suficienţa lor golănească. Mereu bine instalaţi pe o claviatură „rentabilă”, undeva între grosolănia oablă şi miştoul bălos. Ai vrea să te orientezi către opoziţie, către „dreapta” eficientă. Dar observi, destul de repede, că nici ei nu mai sunt ce-au fost (admiţînd ca au fost vreodată ce s-ar fi cuvenit...). Acum însă au ajuns să fie de o indescifrabilă împestriţare, neconvingători, plini de bube, de neisprăviţi şi demagogi.
În aceste condiţii, soluţia rezonabilă e să-i alegi pe aceia care beneficiază, măcar, de nimbul noutăţii. Vrei ceva care să nu mai semene cu ceea ce ştii deja. Vrei portete noi, discursuri noi, competenţe noi. Ştii foarte bine că o asemenea opţiune nu e scutită de riscuri. „Noutatea” absolută nu garantează calitate absolută. De fapt, nu garantează nimic. Poţi avea surprize deprimante. Poţi descoperi – pentru a cîta oară? – că, în fond, nimeni nu e perfect. În plus, experienţa ne-a învăţat că foarte mulţi oameni onorabili, pricepuţi, echilibraţi sufleteşte, sînt loviţi, odată ce ajung în fotolii înalte, de un soi de sminteală, de o răvăşitoare dezordine interioară. Nu-i mai recunoşti. Amicul Nae de pînă mai ieri nu mai e Nae, e „şef”, auroră boreală, statuie. Nu ai votat un aliat, un „reprezentant”, ci un tartor, sau, în cel mai bun caz, un străin, un necunoscut.
Şi totuşi, înclin să risc. Prefer să mă înşel, contînd pe şansa cea bună, decît să moţăi amar, convins de „tradiţionalul” ghinion al locului. Pe scurt: aş merge, cum am mai spus-o, pe mîna USR. (Evident, s-au găsit, prompt, comentatori care să mă acuze că, prin declararea opţiunii mele, manipulez lumea, mă institui, adică, în „agent electoral”. Nu fraţilor, votaţi ce poftiţi! Adevăraţii manipulatori sînt, oricum, în altă parte...). Admit că, ideologic, USR nu e scutit de o anumită nebulozitate. Admit că n-am nici cea mai mică idee despre majoritatea membrilor USR. Sigur că ştiu cine sînt Vlad Alexandrescu (şi îl felicit pentru ofensivă), Dan Lungu, Cristian Ghinea, R.M. Goţiu, dar cam atît. Mai ştiu cîte ceva şi despre unele organizaţii „colaterale” (PACT, POL), cu afilieri nu întotdeauna clare (USR sau independenţi?), dar cu unele personaje plauzibile (Sebastian Burduja, de pildă, sau Costel Vişinel Bălan). Nu contest, însă, că a trebuit să mă acomodez mental şi la o sumedenie de stîngăcii tactice şi strategice ale USR, la unele declaraţii neinspirate (mai ales în campanie electorală), la o anumită lipsă de profil expresiv, la o anumită paloare a prezenţei, atît de necesare, totuşi, în lupta politică. Dar, cum spuneam, nimeni nu e perfect... Vreau, cu orice risc, chipuri nemaiîntîlnite, voci nemaiauzite, moravuri decente. Sau, dacă nici asta nu se poate, vreau măcar să trec de etapa furiei şi a exasperării şi să mă bucur de niţică, burgheză, plictiseală.
O promiţătoare „pepinieră de cadre” ar fi şi grupul independenţilor. Mi-aş da, fără ezitare, votul unuia ca Toader Paleologu, bine calificat politic şi intelectual, debater eficient şi şarmant, „evacuat” de liberali cu o nonşalanţă pe care nu mă pot abţine să o calific drept prostie pură. Dar şi printre „independenţi” sînt figuri oarecum instabile sau... misterioase. Ba cineva plecat din M10, ba altcineva plecat din PP-DD, ba... Elena Udrea. Doamna Udrea stîrneşte spontan întrebarea: „Independentă faţă de ce, sau de cine?” Sau: „De cîte dependenţe depăşite e nevoie, ca să ajungi cu adevărat independent?” Mă rog, mingea e, ca întotdeauna, în terenul electoratului. Eu unul mă ţin cu dinţii de singurul criteriu de care mă mai simt mobilizat: noii aleşi să nu-mi provoace replici de tipul: „Iar ăsta/asta?!”, „M-am săturat de pălăvrăgeala ineptă a ăstora!”, „Nu mai vreau, nu mai pot, nu mai suport să fiu prizonierul aceleaşi găşti!” Vreau, cu orice risc, chipuri nemaiîntîlnite, voci nemaiauzite, moravuri decente. Sau, dacă nici asta nu se poate, vreau măcar să trec de etapa furiei şi a exasperării şi să mă bucur de niţică, burgheză, plictiseală.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul
