O ţară norocoasă
Am văzut multe după 1989. Şi bune, şi rele. Destul de multe rele. Dar ce văd acum pe scena politică n-am văzut niciodată. E dincolo de bine şi de rău. Rareori dezastrul a colaborat atît de armonios cu ridicolul. Rareori a fost patologia atît de aproape de rizibil. Mori de frică murind, în acelaşi timp, de rîs.
Toate tipurile de comic defilează somptuos dinaintea unei populaţii care pendulează între stupoare, derută, speranţă contrafăcută, băşcălie, lehamite. Comic de situaţie? Avem! Comic de caracter? Este! Comic de moravuri? Ba bine că nu! Comic de limbaj? Păi cum altfel? Am putea vorbi şi de un comic al numelor, dar nu vrem să fim acuzaţi de „atac la persoană”. Deşi „persoanele” sus-puse nu se sfiesc să atace din toate poziţiile... Te uiţi la felul în care s-a constituit noul guvern şi ai „un lung prilej de vorbe şi de ipoteze”.
1. PSD e în criză de cadre. Dovada: din peste jumătate de milion de membri, nu s-au putut găsi 30 care să alcătuiască un guvern plauzibil. Nu vrea nimeni genii, sau vedete. Dar nici o asemenea adunătură de inadecvare, anonimat, performanţă firavă, studii discutabile, moralitate incertă, semidoctism, tupeu şi iresponsabilitate nu e de susţinut, din partea unui partid care deţine avanscena vieţii politice de atîta amar de vreme.
2. Coaliţia de guvernare nu dă doi bani pe cultura ”românilor”. Ministerul de resort e ultima roată la căruţă. Altundeva e „bătaia peştelui”: pe la interne, pe la finanţe, pe la dezvoltare regională şi economie, pe la justiţie şi fonduri europene... Cultura e doar un ornament de ocazie. Dă bine în discursul patriotic, dar nu prea contează cine o administrează. Poţi pune în creştetul ei orice mic mahăr de presă deocheată, orice lăutar, orice cuconiţă care nu ştie (ţineţi minte?) ce însemnă „biped” pe româneşte, orice veleitar care îşi dă meseria şi cinstea pe şefie. Ministerul Culturii e un minister bun de dat „la schimb”, în negocierile cu partidele mai mici, dar utile.
3. Mulţi politicieni români de rangul doi, trei, sau chiar mai rău par să fi crezut, la un moment dat, că ceva titluri obţinute prin afilierea la „academiile” serviciilor, sau ale Apărării, vreun doctorat cu Gabriel Oprea, ba chiar şi un doctorat „civil” obţinut negustoreşte sau hoţeşte, ajută mult în carieră. Capeţi brusc prestigiu, devii, peste noapte, ditamai intelectualul. Eşti perfect înarmat în lupta cu „aşa-zisele” elite trădătoare de neam. S-a ajuns, astfel, la o situaţie care creează confuzii. Mai întîi, alimentează masiv ideea că „serviciile” conduc totul din umbră. Peste tot sunt numai „oamenii lor”. Păi care umbră? Nu e tot circul la vedere? În plus, îţi vine să spui că dacă ăştia sunt „instrumentele” cu care lucrează „acoperit” instituţiile cu pricina, înseamnă că şi ele, ca şi PSD-ul, sunt într-o tristă criză de cadre.
4. Imediat după cultură, ministerul cel mai străin de interesele reale şi de preţuirea guvernanţilor e Ministerul Educaţiei, cînd unit cu Cercetarea, cînd separat. Dar oricum, acolo se pun doar inşi aleşi pe bază de loialitate partinică, sau de paloare academică. Vedeta absolută a domeniului e inconturnabila doamnă Ecaterina Andronescu: drăguţică sau uşor mîhnită (în funcţie de interlocutor), înamorată de conducerea de partid şi de stat, justă ca un adevărat „om de ştiinţă”, mereu capabilă să răspundă criticilor şi nedumeriţilor cu un îndurerat zîmbet mămos. Acum, formarea tineretului ţării e pe mîna unui băiat care numeşte genunchiul „genunche” şi are înzestrarea retorică a clasei muncitoare cu studii la seral.
5. Mare succes au – la agricultură, de pildă – figurile vesele, imens distractive, capabile de asociaţii imprevizibile şi de rostiri memorabile în legătură, fireşte, cu domeniul propriu: oi, ploi, plopi care fac umbră, ferme de porci etc. Uneori, ai impresia că ministeriabilii sunt aleşi după portret. Nu mă refer la frumuseţe sau urîţenie. Nici Socrate nu era răpitor. Dar moaca spune, totuşi, ceva despre purtătorul ei, sau, ceea ce e încă şi mai grav, nu spune nimic, sau spune rele. Mai contează, probabil, şi unele sensibilităţi ale celor de la vîrful coaliţiei. N-ar fi exclus, de pildă, ca dl Tăriceanu să vadă în dl Ilan Laufer un continuator al biografiei sale de manechin. Începi în reviste glossy şi termini în Parlament.
6. Suntem una din cele mai avansate ţări din lume „pe tărîmul” promovării femeii. Coaliţia crede în tăria sexului slab: Nu putem fără Olguţa, fără Carmen Dan, fără Sevil Shhaideh, fără Rovana, fără Graţiela, fără Doina. De Gabi Firea nu mai vorbesc. S-ar zice că suntem internaţi într-o grijulie maternitate.
7. PSD nu are prejudecăţi legate de „specialitate”. Economia poate fi dată unui filolog, mediul de afaceri poate cădea pe mîna unui sportiv şi, în general, orice domeniu poate fi delegat oricui. Partidul e post-modern. Are simţul relativităţii, nu crede în ”canoane” şi convenţii profesionale. Nu există diferenţe între meseriaşi şi amatori, între debutanţi şi veterani, între nulităţi şi campioni. Anything goes!
8. De ce, totuşi, un partid ambiţios ar alege să se comporte atît de... original? O variantă de răspuns ar fi că atîta poate. Şi-a epuizat resursele şi nu mai investeşte decît în salvarea (aparentă) a aparenţelor. O altă variantă ar fi că nu mai are ca scop o bună performanţă a guvernării, ci o lucrativă coerenţă de gaşcă. Ţara şi „românii” (invocaţi drăgăstos ori de cîte ori e util electoral) au parte de o putere care se menţine la rampă prin mituire periodică a maselor şi prin promisiuni roz, fără perspective. Cinism pe faţă! Să nu excludem şi arborescenţa barocă pe care o pot provoca lipsa de măsură, mediocritatea fudulă, incompetenţa crasă, într-un cuvînt, străvechea, nevindecabila prostie omenească.
Dacă pariez, în aceste condiţii, pe norocul naţional este pur şi simplu pentru că, într-un fel sau altul, reuşim să supravieţuim. Cu asemenea politicieni, normal ar fi să cădem mult mai rapid şi mult mai adînc în abisul unui faliment greu reversibil. Or, iată că (încă) respirăm. Încă ne facem iluzii. Încă ni se pare că „cerul înstelat” (că pe opoziţie nu prea ne putem baza) ne-ar putea veni în ajutor...
