Paltonul şi steagul

Am avut, în două-trei rînduri, obiecţii, rezerve, melancolii legate de prestaţia publică a domnului preşedinte Iohannis. Nu regret deloc că l-am votat, dar, uneori, mi se pare cam laconic, uşor absent, prizonier al unei retorici previzibile. N-am fost de acord cînd, de la Cotroceni, a coborît în stradă pentru a susţine o manifestaţie, oricît de legitimă. Nu era rolul lui.

Pe de altă parte, ştiu, „nimeni nu e perfect”. Iar dacă e să fac comparaţii, prefer să asum „defectele” dlui preşedinte, decît să mă bizui pe „calităţile” celorlalţi politicieni autohtoni. Ba, de la o vreme, am sentimentul că, în zbînţuiala generală, prezenţa cuiva de croiala dlui Iohannis e un beneficiu, o şansă de normalizare. Sunt cu atît mai uimit (deşi nu de uimire duc lipsă cînd mă uit în jur) să constat că, dacă e vorba de portretul politic al şefului statului, spiritul critic dîmboviţean „nu doarme”! Iată un rapid inventar al „exigenţelor” antiprezidenţiale din presa noastră:

1. Klaus Iohannis vorbeşte prea puţin. Noi vrem discurs „latin”, volubilitate neastîmpărată, jonglerii, poante, capete-n gură. Adică vrem Băsescu! (Pe care, totuşi, la vremea lui, îl amendam exact pentru excesul lui de spectacol verbal.) Altceva e şturlubaticul Ponta, cu ironiile lui de Bărăgan, cu umorul lui de stadion, cu tupeul lui de premiant la grupa mică. Altceva e Tăriceanu, mereu călare pe toate gardurile în care se repede cu oiştea. Altceva e Dragnea, cu zîmbetul lui de zilier tăietor de capete, altceva Olguţa, jonglînd printre limbi, ca vodă prin lobodă, altceva abisalul Daea, primul ministru suprarealist din istoria României moderne. Nu ne plictisesc crampele mimice ale lui Grindeanu, combativitatea ţanţoşă, de şef de sală, a lui Nicolicea, drăgălăşenia din ce în ce mai virilă a Gabrielei Firea. Nu ne enervează nici moţăiala întreruptă de bîlbîieli a liberalilor, nici şotronul năbădăios din USR, nici ceaţa persistentă din PMP. Nu ne miră că un individ care, la bază, are o calificare de muncitor, vrea să reformeze sistemul juridic al ţării. Toţi au şi „părţi” bune. Suportăm de ani lungi, seară de seară, bla-bla-ul previzibil al cîtorva „comentatori” inconturnabili, mereu aceeaşi, cu Securitatea pe Securitate călcînd, care mai fini (academicieni, mă rog frumos...), care mai dintr-o bucată, care mimînd „cu toată dragostea” imparţialitatea, care sărind golăneşte la beregata „duşmanilor”, care modelînd magisterial, „din polul plus” al inteligenţei lor boreale, opinia compatrioţilor. Suportăm de decenii miniştri şi parlamentari care vorbesc româneşte ca nişte semianalfabeţi, gîndesc ca nişte corigenţi la seral, fură ca nişte chivuţe vesele şi adorm în post, ca nişte miliţieni mahmuri. Toţi ne convin, toţi sunt „sortabili”. Numai cu Iohannis avem ghinion...

2. Klaus Iohannis e neamţ. Nu e „de-al nostru”. Strămoşii lui nu s-au aciuiat pe la noi decît acum vreo 900 de ani. Nu sunt atît de fragezi şi de verzi, ca, de pildă, alte vedete „legitime”, care, potrivit propriilor lor declaraţii, au venit în România din Albania şi Italia, în secolul 19. Nemţii ne-au dat, e drept, un rege (Carol I) căruia îi datorăm România Mare şi modernă, ne-au şcolit, pe la Berlin şi Viena, elitele (Eminescu, Titu Maiorescu, Iorga ş.a.), ne-au lăsat moştenire un amplu patrimoniu de monumente istorice, dar asta nu înseamnă că îi lăsăm să abuzeze de ospitalitatea noastră strămoşească. Noi suntem români! Nimeni nu „se descurcă” aşa de bine ca noi! I-am învăţat pe romani latineşte, am inventat caloriferul, ne-am luptat cu turcii, ca să poată ăia din Vest să-şi facă universităţi şi catedrale. Iohannis nu poate fi un ”mare român”. Ca, de pildă, dacul Becali (nume neaoş!), tribunul providenţial Vadim (alt nume neaoş!), sau supremul Ilie Năstase, cel care ne-a adus atîta glorie, încît şi-a cîştigat dreptul de a ne face de rîs, cînd şi cum vrea el.

3. Iohannis e nervos. Dă cu paltonul de-a azvîrlita, înainte să se urce în automobilul prezidenţial! Informaţie şi filmuleţ virale! Nu are calmul, politeţea, răbdarea, neamului nostru mult încercat! În ce mă priveşte, trădător şi elitist cum sunt, vin şi zic: cînd un demnitar cu paltonul pe el urmează să se aşeze într-o maşină, are voie să-şi scoată paltonul (dacă nu vrea să-l ţină-n poală ca într-un taxi), iar aghiotantul lui e musai să-l preia. Dacă n-o face, demnitarul ”îl ajută” - în mod legitim iritat de stîngăcie - şi aruncă haina pe capotă. Bun, şi? E asta o ştire? Crede cineva că demnitarii n-au nervi, n-au oboseli, n-au căderi omeneşti? Îi crede cineva zîne, stihii descărnate, monahi pioşi, gata ”să întoarcă şi obrazul celălalt”?

4. Iohannis mută steaguri... La sfîrşitul ultimului summit UE, a ţinut o conferinţă de presă şi, pentru că, între el şi interlocutori, era un steag, l-a mutat cîţiva centimetri mai la dreapta, ca să vadă şi să fie văzut de ziarişti. Scandal internaţional! Scenarii: A. a făcut-o ca să-şi arate dispreţul pentru britanici. B. a făcut-o pentru că i-au sugerat s-o facă unii politicieni complotişti. C. a făcut-o, prost sfătuit de vreun slujitor incompetent, sau de vreu şmecher. Cei mai ofensaţi au fost englezii (nici englezii nu mai sunt ce-au fost...). Adică tocmai ei, care au votat să-şi mute steagul de lîngă celelalte steaguri europene, tocmai ei suferă că sunt, prin gestul preşedintelui român, discriminaţi, brutalizaţi, marginalizaţi! Plecăm de la voi, dar nu v-atingeţi de steagul nostru! Lăsaţi-l să defileze, mîndru, alături de celelalte steaguri, dacă nu chiar în fruntea lor.

5. Iohannis e căsătorit, iar nevasta lui are unele genţi, poartă unii pantofi şi îl însoţeşte, uneori, în cîte o călătorie. Nu se face! Nu ne plac pantofii, nu suntem de acord cu genţile şi vrem să stea, cuminte, acasă! Avem, e drept, unele probleme cu învăţămîntul, cu spitalele, cu puşcăriile, cu justiţia, cu corupţia, dar asta nu înseamnă că suntem orbi la vestimentaţia, accesoriile şi agenda primei doamne. Veghem! Vrem ca totul să funcţioneze impecabil! „Diavolul se ascunde în detalii!”

Ca să diminuez eforturile, uşor anticipabile, ale unor cititori, mă grăbesc să spun (deşi n-o să conving pe nimeni...) că nu vreau să-l adaug pe actualul preşedinte la interminabila listă a „pupincurismelor” mele. Nu mai aspir la vreun rol politic, nu vreau privilegii (pe care se pare că le colecţionez de decenii, fără să ştiu, totuşi, în ce constau). Iar dl Iohannis nu e genul meu. Dar ştiu că nu mă face de rîs cînd mă reprezintă în lume, că, atunci cînd e nevoie, vorbeşte bine germana şi engleza şi că a făcut cîteva gesturi mai mult decît necesare: o esenţială irumpere într-o pernicioasă şedinţă de guvern, un excelent discurs postcriză în Parlament („deconstruit”, fireşte, de adversari ca inadecvat şi nepoliticos), o ieşire civilizată în mijlocul demonstranţilor care, cu argumente tribale, îl contestau în stradă. Pe scurt, prefer să am de-a face cu un domn civilizat, potolit, neostentativ şi rezonabil, decît cu o galerie de caftangii agitaţi, vocali şi cam necinstiţi. „Părerea mea!” Nu oblig pe nimeni să mă aplaude...

Articol apărut pe Blogurile Adevărul