Corupţie, incompetenţă, prostie

Că explicaţia precarităţii noastre politice, economice, instituţionale este corupţia generalizată pare s-o ştie toată lumea. E un loc comun al discursului public. „Locul comun” nu e, neapărat, o afirmaţie neadevărată, ci una care şi-a pierdut relevanţa, printr-o prea frecventă şi nereflectată utilizare. O spui (sau o auzi) şi treci mai departe.

În felul acesta, o temă dramatică în sine sucombă în banalitate. Orice tentativă de a corecta lucrurile e amînată sau suspendată, printr-o perfidă confuzie între „banalitate” şi „normalitate” şi printr-o tradiţională psihologie autohtonă de tipul „Asta-i situaţia!”, „N-ai ce-i face!”, „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are…”

De la o vreme, s-au auzit şi voci ceva mai nuanţate. Nu doar corupţia ne omoară, ci şi incompetenţa. Nu sîntem întotdeauna pe mîna unor hoţi, ci, de multe ori, şi pe mîna unor nepricepuţi, ajunşi în posturi de decizie. Sigur că a accepta să ocupi o demnitate de vîrf, ştiind că îţi lipseşte expertiza necesară e, pînă la urmă, tot o formă de hoţie. Dar, în asemenea cazuri, mobilul psihologic al derapajului nu e lăcomia, ci vanitatea. Incompetentul speră ori să păcălească lumea, ori să „se descurce” cumva, aşa încît să nu i se clatine soclul.

Mai puţin se vorbeşte despre o a treia „racilă” a scenei noastre publice, prezentă, totuşi, abundent, zi de zi, şi la guvernare şi în opoziţie, şi în parlament şi în presă, şi la bătrîni hîrşiţi în rele şi la tineri fragezi, „frumoşi şi liberi”, tocmai buni de dus cu zăhărelul. Mă refer la prostie. E destul să deschizi ziarele sau (şi) televizorul, e destul să citeşti declaraţiile politice ale combatanţilor naţionali sau panourile electorale, e destul să contempli „marile manevre” populiste ale partidelor hămesite după voturi, e destul să auzi cum vorbesc „aleşii” naţiunii, ca să ajungi la concluzia că prostia e un virus cel puţin la fel de periculos ca celelalte. Nu mă voi irosi în definiţii. Prefer să dau cîteva exemple, cu comentariile de rigoare. În general, hoţul ştie că e hoţ, iar incompetentul ştie, pînă la un punct, că e incompetent. Cînd începe să creadă că e competent, trece în categoria smintiţilor sau a proştilor. Prostul însă, spre deosebire de insul corupt sau de cel incompetent, nu ştie că e prost. Ba din contra: se crede foarte deştept, foarte abil, mereu capabil să-i prostească pe ceilalţi (care, de fapt, sînt socotiţi, din plecare, proşti). Exemple:

1. Prostul solemn. Îşi ocupă jilţul cu o mină acră, convins că ţara are noroc să-l aibă. Se dă boier, se dă „luceafăr”, se dă fată mare. Prezidează suveran şedinţe publice, are răspunsuri la toate întrebările, are ştaif, are pompă, are mereu dreptate. Uneori, face glume războinice, sau condescendente, la care nu rîde nimeni. Îi place mult, în alte cazuri, postura voievodală. Discursurile lui (scrise, adesea, de alţii) nu sînt discursuri, ci proclamaţii. Faptele lui sînt deja istorie, silueta, mimica şi gestica lui sînt o anticipare a statuii. E un personaj planetar, galactic, rudă spirituală a tuturor marilor lideri ai lumii, pe care îi tutuie ostenativ, ca pe nişte colegi de şpriţuri subversive.

2. Prostul vesel. Crede că toţi cei din jur aşteaptă de la el rafale de inteligenţă şi bancuri. E „răutăcios”, ca o cameristă în absenţa stăpînei, e meşter în replici zglobii, care să arate concetăţenilor cît e de neînfricat, de năzdrăvan, de stăpîn pe situaţie. Cînd face cîte o boacănă, reclamă conspiraţii duşmănoase şi „interpretări” nedrepte. Dacă e prins că fură, reacţionează ironic: „Şi ce?! Dacă m-aţi dat, ˂securistic˃, în vileag, o să crească PIB-ul?” Veselia personajului vine din convingerea sa intimă că e de neînvins, de neînlăturat, de neînlocuit. Pînă ne vom convinge de asta, trăieşte din fente, obrăznicii şi o indestructibilă mulţumire de sine.

3. Prostul volubil. Foarte util în dezbaterile televizate. Cîştigă pe bază de debit şi de bojoci. Vorbeşte peste toţi colegii de platou, peste moderator, pe deasupra temei aflate în dezbatere. E, de fapt, singur cu el însuşi, şi cu partidul său iubit. Explică audienţei că împotriva lui şi a găştii lui nu există argumente. Deunăzi, am savurat talentele unui asemenea ipochimen, într-o emisiune care avea drept invitat şi un reprezentant autentic al lumii academice. Ipochimenul a decis că tocmai calificările preopinentului sînt punctul lui slab; i se adresa, începînd, „distrugător”, cu o băşcălie de ţoapă: „Sînteţi om de cultură, nu?” E gîndirea lui Jupîn Dumitrache: ăştia „cu cultura” sînt nişte fraieri, nişte „luzări”, nişte fandosiţi habarnişti. „Iaca, nişte papugii… nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie. ’I ştim noi! Mănîncă pe datorie, bea pe veresie şi trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri…” Noul jupîn Dumitrache era, e drept, ceva mai ferchezuit: avea un aer de fante bine pieptănat şi un surîs de cîştigător la poker… Dar nu numai politicienii ilustrează acest „model”. Dacă zapezi răbdător, dai, în cîte un studio (mai ales în vreo două) şi peste „analişti” şi „comentatori” cu o retorică torenţială. Nu au de raportat nicio ispravă reală, nici măcar o meserie limpede, dar dau de pămînt, mofluji, cu oricine are ghinionul să nu le placă. Clămpăne incontinent, nervos, cu o „autoritate” de plutonier ultragiat.

4. Prostul harnic şi mămos. Prostia cea mai dăunătoare e, de departe, prostia hiper-activă. Cel lovit de o asemenea „virtute” e ubicuu, mereu ofensiv, treaz, la datorie. Afişează, de regulă, un portret de slujitor devotat cauzei şi reuşeşte să distrugă tot ce atinge, cu un zîmbet blînd, grijuliu, de mătuşică protectoare şi neînţeleasă. Sub chipul său gospodăresc şi umed, se ascunde, de obicei, o încăpăţînare zoologică şi o loialitate ostăşească faţă de şefii săi. Las cititorului plăcerea să pună portrete reale pe tipurile „ideale” descrise mai sus. O ultimă observaţie, totuşi: nu e om să nu treacă, din cînd în cînd, prin „crize” de prostie. Trebuie să fii foarte prost, ca să crezi că n-ai fost prost niciodată. Dar eşti scuzabil dacă îţi iei, la timp, distanţă faţă de derapajele proprii şi, mai ales, dacă nu te agăţi ţanţoş, pe viaţă dacă se poate, de beregata, oricum şubrezită, a instituţiilor naţionale…

P.S. Simt nevoia să revin, rapid, asupra unui text apărut anterior („PNL, le mal aimé”).

1. Am înşiruit acolo nişte nume, necunoscute, sau prea puţin cunoscute, care nu pot reprezenta, cred, în mod eficace, echipa de front a unui partid aflat în campanie. Se pare că, cel puţin într-un caz, am exagerat. Dl Ilie Bolojan are, mi se spune, merite importante în calitatea sa de primar al Oradei. Îl felicit şi îmi cer scuze dacă l-am nedreptăţit. Pe de altă parte, partidul său ar trebui să fie mai grijuliu cu promovarea reuşitelor sale, acolo unde există. „Savoir faire” (a şti să faci) e important, dar nu mai puţin important e „faire savoir” (a face să se ştie).

2. Am constat că dna Denise Rifai şi-a dozat mai bine discursul şi atitudinea, în ultimul timp. Nu am vanitatea de a socoti articolul meu drept o posibilă cauză a acestui efort. Dar, oricum ar fi, capacitatea – rară – a cuiva de a se corija, atunci cînd i se atrage atenţia, e o calitate care trebuie salutată.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul