Românii şi Trump
E ridicol să comentezi întîlnirile politice dintre doi şefi de stat drept expresii ale unor „afinităţi” de ordin privat. Nixon n-a venit în România pentru că îl găsea foarte simpatic pe Ceauşescu. Nici pentru De Gaulle preşedintele comunist nu era, cred, partenerul ideal de conversaţie.
Dar, în context, întîlnirile cu pricina au avut rostul lor geopolitic. După decembrie 1989, toţi preşedinţii României s-au întîlnit şi s-au fotografiat cu preşedinţii americani şi toţi politicienii autohtoni, indiferent de partid, au susţinut, sincer sau demagogic, „parteneriatul strategic” cu SUA. Există, e drept, oarecari deosebiri de nuanţă. Dl Klaus Iohannis e primul şef de stat din regiune invitat (într-un context delicat) la Casa Albă de Donald Trump, după instalarea lui în înalta funcţie, iar convorbirea dintre cei doi lideri şi declaraţiile lor de presă indică un episod semnificativ, un util consens pe cîteva probleme esenţiale, pe scurt, un succes important al Preşedinţiei române în plan diplomatic. De altfel, chiar şi adversarii politici ai dlui Iohannis au fost constrînşi de împrejurări să se declare satisfăcuţi de eveniment, evident cu unele fente specifice. Dl Dragnea, de pildă, a trecut sub tăcere chestiunea corupţiei, abordată ferm în dialogul din Salonul Oval şi s-a arătat nesigur de eventuale consecinţe economice ale întîlnirii (de vreme ce Domnia Sa n-a fost de faţă...).. Dl Tăriceanu a reţinut doar că specia cea mai gravă a corupţiei este „abuzul de putere” (se gîndea, desigur, la propiul său război cu „puterea judecătorească”). În genere, şi comentatorii politici (de toate obedienţiele) au găsit cuvinte bune cu privire la întîlnirea de la Washington, ilustrînd un amplu registru stilistic: de la aprobare convenţională, la exaltare mistică. (Nemulţumit pare să fi fost doar un jurnalist român trăitor în Statele Unite: la întîlnirea dintre preşedinte şi comunitatea românească, organizată de ambasada noastră, era cam înghesuială, astfel încît jurnalistul cu pricina n-a reuşit, cum spera, un tȇte-à-tȇte profesionist cu dl Iohannis. Adică discriminare: cu Trump da, iar cu omul nostru nu!). Ca de obicei, foarte viguroşi au fost, din toate „poziţiile”, forumiştii: cînd fericiţi că ne-am dat bine cu americanii, cînd furioşi că, de fapt, sîntem convocaţi dincolo de Ocean ca nişte „slugi”...). Să amintim şi melancolia unui universitar bucureştean, grăbit să constate că presa americană nu a acordat întîlnirii dintre cei doi preşedinţi tot atîta importanţă, cîtă i-am acordat noi. Ba dimpotrivă.
Dar, una peste alta, bilanţul e bun. Personal, am chiar sentimentul că, între Donald Trump şi Klaus Iohannis, a funcţionat o bună chimie, ceea ce promite o perspectivă încurajatoare a relaţiilor dintre cele două state.
Am însă de făcut un comentariu legat de un anumit mod de a înţelege „politica”. Şi dl Dragnea a „semnat condica” la Washington, imediat după succesul electoral al lui Donald Trump. A pretins că a fost „invitat” la ceremoniile inaugurale şi a decis să onoreze invitaţia. În realitate, „invitaţia” a venit din partea unui vicepreşedinte al Comitetului pentru organizarea evenimentului, dl Elliot Broidy, cunoscut în ţara sa pentru unele probleme penale. E vorba de un tip de invitaţie care se plăteşte. Cine vrea să fie de faţă la tot tapajul trebuie să-şi finanţeze „ambîţul” (transport, hotel şi taxă de participare, în funcţie de cîte segmente de program vrea să „bifeze”: ceva între o jumătate de milion şi un milion de dolari). Dl Dragnea a hotărît deci să dea lovitura (de imagine) şi să plece la Washington. Nu se ştie nici pînă azi pe banii cui. Ai vreunui donator discret? Ai Camerei Deputaţilor? Ai partidului său? Oricum, prezenţa transoceanică a dlui Dragnea n-a produs nimic. Între sute de alţi veleitari, portretul său n-a fost pereceput decît la grămadă, asezonat cu strîngeri de mînă şi replici protocolare. Pentru „posteritate”, s-au făcut şi cîteva poze, difuzate, evident, în presa „de-acasă”. De ce rememorez această împrejurare? Pentru că e un exemplu de manual pentru rubrica „provincialism politic”. Mai întîi, la ceremoniile de la Washington n-a participat nici un reprezentant de vîrf al vreunei alte ţări. Cutuma este ca doar ambasadorii străini să fie de faţă. Prin urmare, dl Dragnea, ca şef de partid şi preşedinte al Camerei a făcut figură de turist exotic. Ce şi-a zis? Mă bag printre şmecherii din preajma lui Trump, mă trag în poză cu el, şi mă întorc acasă glorios, ca un mare lider planetar. Şi le dau şi cu „sîc” adversarilor! Gîndire de tîrgoveţ ţanţoş! Pur şi simplu s-a strecurat, pe bani grei, la un chef boieresc: nimeni nu ştia cine e, nimeni nu-l lua cu adevărat în serios. Dar pentru CV-ul propriu, era o „achiziţie”...
Carevasăzică, România n-a fost prezentă, legitim şi cuviincios, în biroul lui Donald Trump, decît acum, odată cu vizita dlui Klaus Iohannis. Micile jocuri de glezne dîmboviţene nu ne aduc nimic, nu ne reprezintă şi au un efect mai curînd stingheritor. Domnul Dragnea n-ar face rău, dacă insistă să rămînă lider naţional, să se mişte ceva mai „urban” pe scena publică, să nu confunde viaţa politică (locală şi internaţională) cu un soi de bişniţă de cartier, cu o manevră „dăşteaptă” de Teleorman. N-am nimic cu Teleormanul, de vreme ce eu însumi am, după tată, rădăcini prin Turnu Măgurele. Dar de ce ne-am comporta în aşa fel încît să ne compromitem obîrşia, în loc să o onorăm. Dle Dragnea, vorba prietenului Dvs. de la Washington: „Let’s make Teleorman great again!”
