„Prost crescut şi sincer“
Aşa se caracterizează pe sine, semi-ironic şi modest, dl Kelemen Hunor, reacţionînd la un articol al meu, în care i-am dedicat un paragraf. Mă grăbesc să-l liniştesc. Nu, dle Kelemen, nu sunteţi prost crescut. „Sincer“ sunteţi şi vă felicit. Dar nu „prost crescut“. Sunteţi însă lipsit de tact (şi credeţi că asta este o virtute) şi nu prea coerent intelectualmente.
În replica Dvs. spuneţi că sunt nedrept atribuindu-vă gîndul că „n-aţi accepta o sărbătoare naţională”. „Nu am zis aşa ceva nicăieri şi niciodată. Am spus cu totul altceva…” Pentru lămurire, daţi-mi voie să vă citez: „Românii trebuie să accepte că noi nu vom putea şi nici nu vrem să sărbătorim 2018.” Ce „altceva” aţi spus, iar eu n-am înţeles? Sigur, aţi spus şi alte lucruri, Dar nu vă puteţi retrage semnătura de sub afirmaţia de mai sus. Daţi-mi voie, acum, să vă explic ce am spus eu. N-am spus, cum pretindeţi cu oarecare rea-credinţă, că demnităţile şi premiile primite în România ar fi trebuit „plătite” printr-o tăcere (laşă). Nu să vă amputaţi, din „recunoştinţă”, spiritul critic vă sugeram, ci dimpotrivă, să-l fi exercitat cu aceeaşi severitate. Să fi spus, de pildă, „nu pot şi nu vreau să accept rangul de „ministru al Culturii” (sau de parlamentar, sau de laureat al unor înalte distincţii), într-o ţară care, de 100 de ani, nu are nici o realizare, se comportă naţionalist şi practică o complexă politică de asimilare a minorităţilor”. Veţi recunoaşte că vigilenţei Dvs. îi lipseşte consecvenţa: nu puteţi tolera celebrarea unei sărbători (se subînţelege „nemeritate”), dar puteţi, în aceeaşi ţară, să acceptaţi funcţii, decoraţii şi premii. Cînd vă oferă asemenea privilegii, ţara cu pricina e în regulă. Cînd însă trebuie să acceptaţi o festivitate a majorităţii, deveniţi amar şi faceţi inventarul unor dezamăgiri vechi de 100 de ani.
Încă două-trei mărunte reacţii: sunt flatat că mi-aţi citit textul de trei ori (deşi nu era chiar o pagină de Heidegger…). Mă mir însă că n-aţi reţinut conţinutul lui real: pasajul care vă priveşte ocupă doar un sfert din articolul meu, dedicat, mai ales, unor probleme de „atmosferă” intelectuală şi morală, pentru care răspunderea nu revine minorităţilor, ci „elitelor” politice şi jurnalistice autohtone. N-am fost mai sever cu Dvs. decît am fost cu mulţi dintre conaţionalii mei. Despre prostul gust al unor chermeze patriotice am scris de multe ori, atrăgîndu-mi adesea injurii acre, cu speculaţii perfide despre eventualele componente „neromâneşti” ale alcătuirii mele.
Că nu puteaţi schimba ţara în numele a 6% din voturi nu e un argument serios. ALDE are tot atît şi, din păcate, e în plină „ofensivă” guvernamentală. Mai grav e că aţi înţeles prea des, în urma unor calcule politice de nişă, să acceptaţi alianţe lucrative, cu orice tip de formaţiuni politice, mai mult sau mai puţin onorabile. Un pic de „exigenţă”, un pic de ştaif etic nu v-ar fi stricat.
Confuză şi direct ridicolă este „abila” Dvs. aluzie la vînzarea saşilor şi evreilor. „Să ne fi vîndut şi pe noi şi lucrurile ar fi mers, poate, mai bine!” – sună trista Dvs. băşcălie. Evident că un stat care îşi vinde cetăţenii (fie ei şi minoritari) e un stat lipsit de onoare şi dispus să scoată bani din orice. Dar încurcaţi borcanele. Şi evreii şi saşii au fost fericiţi să scape de dictatură şi au avut, ca să zic aşa, „cumpărători”. Cine era doritor să cumpere maghiari? Sau români? A fost ghinionul nostru comun să fim condamnaţi la supravieţuire în condiţii de mizerie politică. Iar ideea că saşii rămaşi şi-au pierdut identitatea e falsă şi, în fond, ofensatoare. Ca şi ideea că maghiarimea a fost „asimilată”. S-ar zice că aceste ”criminale” politici seculare n-au prea reuşit, de vreme ce, cum spuneam într-un alt articol, saşii plecaţi se bucură şi acum să vină ritmic în România pentru a-şi regăsi rădăcinile, iar Dvs. faceţi politică la nivel înalt.
Da, aveţi dreptate să vă doriţi o mai bună cunoaştere a istoriei locale, să propuneţi dezbateri publice şi culegeri de documente şi opinii, de natură să ajute la o mai curată cunoaştere a adevărului şi la o mai bună şi cordială comunicare între români şi maghiari. Da, aveţi dreptate să regretaţi că, dincolo de băţoase demagogii de ocazie, nu facem esenţialul, cînd e vorba de continuitatea dintre Transilvania şi Vechiul Regat. De pildă, nu suntem în stare să facem autostrăzi transcarpatice. Şi da, e mai bine să spunem sincer ce ne nelinişteşte, decît să afişăm o concordie găunoasă. Dar avînd grijă să nu aprindem incendii acolo unde nu e cazul, să adoptăm o bună-cuviinţă a convieţuirii, ceea ce, la nivel de masă, se întîmplă mai mult decît credem şi, oricum, mai mult decît o înţeleg şi o practică politicienii…N-ar fi rău, de asemenea, să ne reamintim şi de unele bune întîlniri dintre culturile noastre. Dumneavoastră, ca fost ministru al Culturii, ştiţi, desigur, că marile capodopere ale literaturii maghiare au circulat în România, încă din interbelic, prin grija şi competenţa unor cunoscuţi traducători români, de la Octavian Goga la Eugen Jebeleanu, de la A.E. Baconsky la Virgil Teodorescu, de la Al. Andriţoiu la Cicerone Theodorescu şi Emil Giurgiuca, de la Veronica Porumbacu la Paul Drumaru, George Dan, Aurel Tita şi mulţi alţii.
Îmi cer scuze pentru apelativul (greşit) ”domnul Hunor”. Nu e vorba de rea intenţie, ci de un reflex (incult) privind rînduiala numelor proprii în limba mea (şi a majorităţii ţărilor nemaghiare). Văd că şi prim-ministrul Ungariei e cunoscut, peste tot, ca Viktor Orbán, deşi, pe ungureşte, îl cheamă Orbán Viktor. Mi-e greu să spun Esterházy Péter, Bartók Béla, Nádas Péter etc. Şi nu numai mie. În toată lumea, pe cărţile şi compoziţiile lor stă scris prenumele înaintea numelui. Dar mă voi strădui. Scuze!
Nu voi continua acest schimb de bombăneli, pentru că mă tem că ele nu vor schimba nimic din ideile fixe, idiosincraziile şi reveriile istorice ale „combatanţilor”. Am – şi avem – probleme mai grave de rezolvat…
