E campanie electorală?
Dacă îţi vezi liniştit de treaba ta, e cam greu să-ţi dai seama că e campanie electorală. După legea nouă, partidele nu mai au voie să înşire prin oraşe kilometri pătraţi de bannere şi panouri. Iar dacă ţii neapărat să urmăreşti campania electorală, te-apucă plictiseala.
Pentru un cetăţean obişnuit care vrea să se informeze şi să voteze în cunoştinţă de cauză, e destul de complicat să-şi dea seama care sînt temele campaniei electorale, ce-i preocupă pe politicieni, ce vor unii şi ce vor ceilalţi. Partidele vechi – PSD şi PNL – sînt înţepenite în ce-au ştiut să facă pînă acum: să promită cam aceleaşi lucruri, „inspirîndu-se” unul de la celălalt, ca nu cumva să rămînă careva mai prejos. Au votat, de pildă, cot la cot o lege prin care se măresc salariile bugetarilor, fără să le pese că o asemenea mărire creează probleme bugetare. Cam pe-aici se mişcă „viziunea” lor: să dăm ceva ca să ne voteze lumea. Un astfel de comportament politic va exista atîta vreme cît vor fi destui cetăţeni care să accepte acest troc şi să-i voteze pe cei care dau mai mult. Care cresc salarii şi pensii. Şi, din păcate, există în continuare un număr semnificativ de oameni mai puţin educaţi care nu-şi dau seama că aceste promisiuni (măriri de salarii şi de pensii) nu sînt altceva decît poveri suplimentare pe umerii lor şi ai copiilor lor: partidul şi statul n-au de unde „să dea”, nu aduc bani de-acasă, ci cheltuiesc banii adunaţi de la contribuabili. De atîţia ani, îi cheltuiesc prost şi, adesea, iresponsabil. Cui îi pasă? S-ar părea că mulţi dintre concetăţenii noştri s-au resemnat: pe-ăştia îi avem, cu ăştia defilăm. Aşa că PSD şi PNL stau cu ochii pe sondaje şi-şi văd de treabă.
ALDE – care cică ar fi un partid nou – scrie şi el pe bannere, lîngă poza liderului, cam tot aia: de exemplu, „îţi redăm pensia”. E demn de Conu Leonida; cu diferenţa că Leonida mai credea şi că, dacă e republică, „fieştecare cetăţean ia cîte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate“, iar pensia „e başca, o am după legea veche, e dreptul meu”. Cam ăsta e nivelul.
USR – care chiar e un partid nou – are un alt fel de discurs, clar şi cinstit, fără promisiuni aiuritoare. Şi încearcă să fie şi un fel de „observator” al alegerilor, invitîndu-i pe oameni să fie atenţi la corectitudinea procesului electoral. Dacă reușește să scoată din case electoratul tînăr, care vrea să trăiască într-o societate mai bună, are şanse să schimbe ceva. Dar e complicat: mulţi tineri cred că „politica e murdară” şi preferă să „nu se bage”, pentru că „toţi sînt o apă şi-un pămînt”. Iar dacă „nu se bagă”, se-nchide cercul vicios: la alegeri cîştigă aceiaşi inşi îmbătrîniţi în rele şi-n mandate, chit că acum partidele se tot laudă că au pus pe liste „oameni noi”. Doar că nu prea ştim mare lucru despre calitatea acestor oameni noi, iar partidele noastre se poartă cam milităreşte: numai şefii ăi mari au voie să vorbească la televizor, ăştia noi n-au decît s-aştepte pînă le vine rîndul.
Pe deasupra şi pe dedesubtul promisiunilor, partidele încearcă să zgîndăre şi mîndria naţională a electoratului. Încă mai ţine – nu numai la noi, dar şi în alte ţări. În vremuri tulburi ca acestea, cînd lumea e plină de pericole şi suceli greu de înţeles, politicienii recurg la o întoarcere spre ţărişoară şi naţiune şi promit că „România (sau America, sau Franţa etc.) va fi iar mare şi mîndră”. E un truc ieftin şi cam iresponsabil să zgîndări mîndria patriotică, tocmai pentru că în vremurile noastre tulburi şi complicate nicio ţară nu se mai poate închide între graniţele ei cu iluzia că-şi va transforma propria ogradă într-un paradis. Dar atîta pot politicienii noştri, crescuţi la şcoala naţional-patriotică de pe vremea lui Ceauşescu.
Aşa încît, cum spuneam, dacă nu eşti foarte atent, nici nu te prinzi că e campanie electorală. Şi dacă te prinzi, parcă-ţi vine să regreţi campaniile electorale din anii ’90: măcar atunci se dezbăteau teme mai consistente (reforma economică, aderarea la UE şi la NATO şi altele). Ar fi şi acum de discutat teme serioase şi importante. De pildă, cum ne adaptăm la era digitală, care schimbă rapid lumea sub ochii noştri; sau ce se alege de Europa în care am intrat şi care e locul României în UE; sau cum (şi dacă) îi putem face pe milioanele de români plecaţi în străinătate să se întoarcă acasă. Şi altele. Mă tem însă că, pentru mulţi dintre candidaţi – şi, să-mi fie cu iertare, şi pentru mulţi dintre alegători – astfel de teme sînt prea complicate. Aşa că e mai simplu pentru toată lumea să ne jucăm liniştiţi şi ipocriţi în curticica noastră, pendulînd între „îţi redăm pensia” şi „îţi redăm demnitatea”.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul
