Vecina mea de la ţară
Stînd pe prispă în zilele de vară, o aud de peste gard bodogănind şi răstindu-se la orătăniile din curte sau o văd cum iese în faţa porţii să întîmpine vaca venind agale de la păscut. E trecută de 70 de ani şi nu stă o clipă toată ziua.
Grădina e mare de tot. Şi mai are şi o bucată de vie, şi un teren agricol mai mare în capătul satului. La vie şi „la pămînt” (căci, bineînţeles, aşa îi zice – „pămînt”, nu teren) lucrează oameni pe care îi tocmeşte cu ziua. Dar de grădina aia mare se ocupă singură. Prin martie era supărată că a întîrziat cu roşiile, punea răsaduri de zor şi-mi zicea că e deja tîrziu, alţii le-au pus de o săptămînă. Că i-a aşteptat pe copii să vină de la oraş s-o ajute, dar sînt şi ei ocupaţi, „ce să-i faci...”. Indiferent despre ce ar vorbi, strecoară cîte un „ce să-i faci”, însoţit de un zîmbet şi de o ridicare din umăr. A terminat repede cu răsadurile, le-a înfipt la iuţeală în pămînt, vreo cinci-şase rînduri lungi, şi pînă să-i mai zic eu ceva peste gard – deh, conversaţie ca-ntre vecini, la ţară – dispăruse. A reapărut cu furtunul şi s-a apucat să le ude. Lumea prin sat zice că se pricepe la legume şi că totdeauna are cele mai frumoase roşii. Şi i se fac devreme, „nu ştim ce le pune de se coc înaintea altora”. Nu le pune nimic. Apă. Am întrebat-o şi mi-a răspuns tot aşa, ridicînd din umăr şi zîmbind, cu un „ce să-i faci” la urmă, ca şi cum ar vrea să ne fie clar – mie şi celorlalţi – că roşiile se fac bune aşa, de la Dumnezeu, nu trebuie să le pui ceva anume. Desigur, cu condiţia să pui gunoi de grajd pe pămînt de toamna.
Are o vacă, o cheamă Lunica (pentru că e născută într-o luni) şi, cînd o mulge, vorbeşte cu ea. „Înţelege ce-i spun, doar că nu poate să-mi răspundă, mă uit la ea că ar vrea să spună ceva şi nu poate”. Vaca e „a cincea fată a mea, eu aşa îi zic”. Are două fiice şi două nepoate. Una dintre fete a stat ani mulţi în America şi a chemat-o la ea vreo două luni. „Cînd am fost în America, am zis că acolo e rai şi aici la noi e iad. Dar m-am întors, ce să-i faci... O dată am ieşit şi eu din sat şi am fost tocmai în America”. Rîde de aventura ei, dar îi place aici, „în iad”. Are puţul lîngă gardul meu, în zori o văd cum scoate cîteva găleţi de apă, apoi dispare cîteva ceasuri şi doar din cînd în cînd îi mai aud glasul ascuţit răstindu-se la găini, la curcan sau la cîinele care latră fără rost. O mai văd doar pe seară, cînd se ocupă de grădină şi, cînd mă vede, îmi dă mereu cîte ceva – o legătură de pătrunjel, o sticlă de lapte, cîteva roşii. „Aşa, ca-ntre vecini”, zice. Şi adaugă, bineînţeles, cu zîmbetul şi cu ridicarea din umăr ştiute: „ce să-i faci...”. Bărbatul nu prea o ajută. „E bătrîn, nu prea mai poate”. De fapt, are doar cîţiva ani mai mult ca ea.
Cîteodată mă gîndesc că, de fapt, vecina mea trăieşte în secolul al XIX-lea. Are televizor, desigur, dar n-apucă să se uite nici măcar duminica, pentru că „vin copiii” şi trebuie să le poarte de grijă. O ajută ei la treabă, nu-i vorbă, dar fără ea nu se face nimic. Are şi o vechitură de tractor în curte (cred că a rămas de la fostul CAP, unde soţul a fost tractorist), dar dacă bărbatul „nu mai poate”, nu-i foloseşte la nimic. Vaca, porcii (avea vreo patru la un moment dat), găinile, curcile şi porumbeii nu beneficiază cîtuşi de puţin de vreo tehnologie apărută în ultima sută de ani, grădina o lucrează tot cu mîinile. Secolul XIX curat-curăţel. Vecina mea produce în gospodărie hrana pentru familie, face „agricultură de subzistenţă”, cum zic studiile şi statisticile. E nerelevantă pentru „publicul comercial”, la vîrsta şi condiţia ei: companiile producătoare de tot felul de bunuri n-o au în vedere cînd fac reclamă, căci nu consumă, nu cumpără mai nimic. Nu cred că preocupă nici mediile academice, e neinteresantă pentru gender studies sau pentru ong-urile care militează pentru egalitatea de şanse: ce sens ar avea să pui problema în felul ăsta în cazul unei femei al cărei bărbat nu prea mai poate s-o ajute, iar pentru ea viaţa se desfăşoară după ritmuri străvechi, de la prima găleată de apă scoasă din puţ, în zori, pînă la mulsul vacii pe-nserat? Ce studii despre condiţia femeii să mai elaborezi, în era hărţuirii sexuale şi a corectitudinii politice, cînd ai de-a face cu o femeie rămasă în secolul XIX?
Şi ca ea sînt cu miile în satele patriei... Cine să le mai ştie? Doar vecinii care le văd şi le aud peste gard. Şi, desigur, Institutul de Statistică. Ce să-i faci...
P.S.: Acest articol a apărut în Adevărul acum mai bine de trei ani. Îl reiau azi, de Ziua Naţională. Vecina mea e bine sănătoasă, neschimbată. Face exact aceleaşi lucruri ca acum trei ani...
