Zilele trecute, o doamnă de ale cărei bune intenţii nu-mi permit să mă îndoiesc, mi-a urîţit Crăciunul cu o ohtătură ieşită din rărunchii insomniei sale patriotice. Tocmai citise interviul unei angajate a Fundaţiei Humboldt care, după o vizită în România, a dat un interviu, în Germania, despre constatările ei „din teren” cu privire la situaţia cercetării în mult încercata noastră patrie.

Ce spunea vizitatoarea noastră în interviul cu pricina? Că, mai ales, în ştiinţele umaniste şi sociale se lucrează în condiţii grele, că salariile cercetătorilor sînt insuficiente, drept care unii trebuie să le rotunjească acceptînd, în paralel, şi alte locuri de muncă, că, în sfîrşit, avem de a face cu o clară sub-finanţare a activităţii ştiinţifice în general. Şi că e păcat, pentru că potenţialul cercetătorilor români e foarte mare. Interviul vorbeşte, de asemenea, despre necesitatea unei mai intense angajări a partenerilor occidentali în zona estului european, în beneficiul talentelor locale. Mie unuia toate aceste observaţii mi se par corecte şi utile. În schimb, distinsei compatrioate pomenite la început, lectura interviului i-a provocat agitaţiune şi cearcăne. Domnia Sa consideră că interviul păcătuieşte prin „generalizare”, că ne face un „deserviciu de imagine” (adică oferă o imagine „ciobită” a „realizărilor” noastre), că nu e cazul să ne tot lamentăm, ci să luăm ca model „lupta” patriotică a dînsei pentru a cosmetiza cum se cuvine portretul ţării.

Ascultam tristul discurs al interlocutorei mele si mă tot întrebam unde şi cînd mai auzisem genul ăsta de pledoarie. Să nu se supere compatrioata mea, dar era exact discursul ofiţerilor de securitate de dinainte de 1989, cînd îmi interziceau să mă mai întîlnesc cu străini. De ce? Pentru că aveam obiceiul să bombăn: ba că se cam dărîmă biserici, ba că se cam distrug sate şi monumente de patrimoniu, mă rog, tot felul de asemenea critici injuste, de natură să ne „ciobească” imaginea. Or, „rufele trebuie spălate în familie”. Şi, în fond, situaţia de la noi e excelentă (e drept, cu unele, mici, lipsuri), iar viitorul nostru e luminos. Patriotismul înseamnă să bagi dificultăţile sub preş, să lupţi împotriva „calomniilor” duşmănoase prin minciună triumfalistă, să arăţi tuturor, ca un activist responsabil, că sîntem mult mai buni decît cred ei, că, oricum, sîntem mult mai buni decît alţii, dacă nu chiar cei mai buni de pe mapamond! E ceea ce numeam pe atunci (şi aş numi şi acum) „patriotism de camuflaj”. 

A-ţi iubi ţara nu e a semnala deficienţele existente şi a te strădui să le tratezi. A-ţi iubi ţara e a minimaliza orice deficienţă, oricît de evidentă, sau, şi mai bine, a contesta, vitejeşte, eroic, strămoşeşte, orice „aşa-zisă” deficienţă. Sîntem, pe toate planurile, fete mari, sarea pămîntului, zîna zînelor. Cine nu recunoaşte aceste orbitoare calităţi e trădător, pion al „agenturilor”, venetic, pus să ciopîrţească pămîntul străbun. Odată stabilite aceste „adevăruri”, putem aţipi liniştiţi. Totul e minunat, „în cea mai bună dintre lumile posibile”. Nu mai avem nimic de făcut: doar să ducem „pe culmi” „mîndria de a fi român”!

Ce trebuia, deci, să spună, în interviul său, doamna de la Fundaţia Humboldt? Că oamenii de ştiinţă români din instituele de cercetare sînt plătiţi foarte bine, că îşi mai iau, uneori, şi alte slujbe din pură hărnicie şi cult al muncii. Că disciplinele umaniste sînt încurajate la cel mai înalt nivel (nu ca, de pildă, în Statele Unite, unde, de cîţiva ani, există o amplă dezbatere privind sub-finanţarea acestora), că e o minciună răutăcioasă să vorbim despre „fuga creierelor”, cînd, în realitate, sîntem asaltaţi de creiere care cer azil la noi, nemulţumiţi de condiţiile pe care le oferă statele occidentale. Ideal ar fi fost ca doamna cu pricina sa spună un nu hotărît şi altor false nereguli vehiculate, necinstit, de exponenţii anti-românismului: să arate că profesorii de liceu, ca şi asistenţii şi lectorii universitari sînt plătiţi generos, că salariile medicilor sînt mai mult decît consistente, că la noi corupţia e ca şi inexistentă, că nu ştim ce e aia un „plagiat” şi că, dacă avem zeci şi zeci de mii de doctori în ştiinţe, nu e pentru că trişăm ca-n codru, ci pentru că sîntem o naţie de genii, o pepinieră amplă de candidaţi la premiul Nobel. 

S-ar putea adăuga că, pe meleagurile noastre, pînă şi infractorii înţeleg să-şi ispăşească păcatele scriind foarte originale lucrări savante. Din păcate, doamna din Germania căreia i-am oferit ospitalitatea nu ne-a răsplătit cum se cuvine. N-a observat frumuseţea plaiurilor noastre şi nici puritatea de cristal a moravurilor noastre. S-a legat, nedrept, de cîteva fleacuri, ca să ne înnegrească (nu se ştie de ce) imaginea. Dar vom învinge! Interlocutoarea mea româncă ne asigură că „se luptă” (deşi, la cît stăm de bine, nu prea mai e clar cu ce, pentru ce şi cu cine). Deocamdată, n-am prea văzut-o pe scena publică: nici pentru a amenda insuficienţele (şi gafele) guvernărilor post-revoluţionare, nici pentru a reabilita prestigiul ştiinţific al tezelor de doctorat, nici pentru a oferi şanse de reintegrare tinerilor români care, după studii strălucite în străinătate, au curajul să se întoarcă acasă şi nu găsesc de lucru. Dar asta e! Ne indispune patriotismul lucid, ofensiv, lucrător, reparator, critic. Preferăm patriotismul de camuflaj, patriotismul batistei pe ţambal. E mult mai comod să oftezi, lăcrămos, de pe margine, certîndu-i pe alţii. E şi asta o ocupaţie, care ilustrează foarte bine ceea ce Petre Ţuţea numea „aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”…

P.S.: Nu pot să nu omagiez, sincer, o anumită candoare a vigilentei mele compatrioate. Domnia Sa pare să creadă pios că, dacă nu se publică pe un site răuvoitor din străinătate informaţii la îndemîna oricui, de oriunde, despre unele „aspecte negative” ale peisajului autohton (sîntem, totuşi, în era globalizării şi a comunicării generalizate), ele pot fi ţinute sub cearceaf, fie prin tăcere complice, fie prin retorsiunne tăioasă. E înduioşător.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul