Mică antologie a tragicomediei româneşti
Pînă să discutăm despre proiecte de ţară şi strategii guvernamentale, pînă să dezbatem legi, pînă să analizăm inserţia optimă a României în contextul geopolitic actual, pînă să stabilim priorităţi, pînă să evaluăm eficienţa instituţiilor vitale ale statului, trebuie să aruncăm o privire şi asupra tipului uman promovat de partidele politice.
Asupra calităţilor profesionale, morale şi intelectuale ale celor care iau decizii, care ţin în mînă soarta naţiunii, care au răspunderea bunei administrări a ţării. Iar dacă nu ai prilejul unei cunoaşteri nemijlocite, amănunţite, a celor care te conduc, ai oricînd la îndemînă, chiar şi de la distanţă, posibilitatea de a înregistra şi cîntări felul lor de a vorbi şi de a se purta. Sunt simptomele definitorii ale oricăruia dintre noi, sursa „primei impresii” pe care o transmitem celor din jur, amprenta educaţiei şi a caracterului nostru. Nu e vorba de a amenda, pedant, erori curente, „scăpări”, minore derapaje omeneşti. Dar putem fi siguri că cineva care se poartă golăneşte şi se exprimă rudimentar nu se califică, în condiţii de normalitate, pentru demnităţi publice de vîrf, pentru învredniciri de care depinde evoluţia firească a comunităţii. Să nu mi se răspundă că există şi au existat naturi „fruste”, care s-au dovedit capabile de oarecari dexterităţi politico-administrative. Nu putem lua excepţiile drept regulă şi nu putem transforma bădărănia ignară drept criteriu garantat de promovare în funcţii de răspundere.
Din păcate, spectacolul curent al clasei politice majoritare nu e, la capitolele „discurs” şi „maniere”, unul încurajator. Nu-ţi vine să contezi pe discernămîntul împricinaţilor, nu vrei să fii reprezentat de personaje de această croială, nu vrei să-ţi laşi copiii sau nepoţii să se uite la televizor, cînd virtuţile retorice ale „şefilor” noştri sunt în plină desfăşurare. Ţi se face ruşine. Ţi se face frică. Ţi se face lehamite.
Am avut mereu, după 1989, experienţe, melancolic-ridicole, de convieţuire cu personaje caragialeşti. E greu să nu te întrebi, neliniştit, după ce reguli, principii şi „modele” sunt aduşi în partid, în parlament, în guvern, inşi a căror prestaţie e, din primul moment, mediocră, neşlefuită, descalificantă. Exemplele sunt abundente. Nu demult, ne-am confruntat cu două prezenţe feminine caracteristice prin colaps gramatical şi atitudine de baltă. Una spunea „înfrumuseţesc” în loc de „înfrumuseţează” şi credea, patriotic, că românii ”au primul om care a zburat în cosmos”. Patriotismul nu îi impunea, însă, o bună cunoaştere a limbii materne, de vreme ce găsea „corect” să se exprime astfel: „Ninsoarea şi viscolul a adus (sic!) din păcate dimineţi mai puţin bune la (sic!) mulţi oameni.” O altă doamnă, care a ratat, de curînd, păstrarea mandatului parlamentar, se răfuia, plină de temperament, cu ceva despre care, în mod vădit, nu ştia nimic: „Cine e MCV? Ştie cineva din această sală cine e, ca persoană fizică, cu nume şi prenume, acest MCV? Ştie cineva ce interese sunt în spatele acestui MCV? Ştie cineva ce bani, mii de euro, sunt în spatele acestui MCV? Ce vrea MCV? Să fim o masă amorfă. Dar noi suntem depozitarii suveranităţii poporului român“. Tot istoria recentă ne-a oferit exemplul unui ministru al Apărării care vorbea despre „trupurile neînsufleţite a (sic!) cadavrelor celor decedaţi”.
Dar să venim în contemporaneitate. Un bătăios senator PSD nu suportă să fie atacat de un jurnalist. „A scris la adresa mea un articol în care motivele lui erau şliboviţa şi fernetul”. Nu contează că e vorba de o replică la un text agresiv el însuşi. E vorba că un parlamentar şi un jurist (chiar şi uşor contrafăcut) nu are voie să coboare la un asemenea nivel (mai ales că o face constant…). Un deputat de aceeaşi obedienţă declară, viril, referindu-se la manifestaţiile de protest din iarna trecută, că deţine, de la revoluţie, o mitralieră AKM pe care e gata să o folosească din nou: „Nu o să mi-o ia nimeni în viaţa vieţilor şi o ţin, că poate vreodată, dacă mai vine cineva cu vreo idee din asta să transforme statul ăsta pentru care am luptat noi, sunt pregătit să ies cu arma să trag, imediat”. Băiat de băiat! Cu deputaţi atît de dîrji, vom fi, întotdeauna, la adăpost de toate relele. Un fost muncitor, ajuns jurist „pe puncte” după Revoluţie, vrea să reformeze legile patriei şi se înfurie rău cînd, într-un studio de televiziune, o doamnă îi face reproşuri: „…îmi pierd vremea cu orice isterică? Ce golănie e asta? Cum vă permiteţi? Ce mitocănie e asta să îmi puneţi mie în cârcă ce au furat alţii, nu vă e ruşine? Sunteţi sănătoasă la cap? Ce imbecilităţi spuneţi, nu sunteţi sănătoasă la cap?” Un domn! Un exponent al judecăţii calme, al replicii civilizate, al jurisprudenţei imparţiale! De curînd, am asistat şi la uriaşele rezerve de umor ale unui senator, care se crede foarte haios, sarcastic pînă la Dumnezeu, în varianta „şpriţuri” de mahala. Iată cum o execută pe şefa liberalilor: „Eu unul nu o să mă las speriat de ameninţările distilate (aici e amprenta alcoolului! – n.m. A.P.) ale doamnei Gurgan… Curcan… (referinţă fină la dna Turcan, n.m. A.P.) îmi scapă. Mă scuzaţi, sunt bătrîn. Dă cu labele, vezi că faci fractură.” Domnul senator pare să aibă pasiunea băşcăliei pe bază de nume. O pomeneşte, vesel, pe dna Prună (fostul ministru al Justiţiei) ca „Perjă”. Pe unii colegi, recalcitranţi, îi sfătuieşte „să nu-şi bage rîtul” unde nu trebuie. Ce băiat de viaţă! Cum să nu te laşi pe mîna lui?
Guvernul nu e nici pe departe mai prejos. Prim-ministrul are geniul vorbirii în bobote. Nu prea se înţelege ce vrea să spună şi, de fapt, nu e clar dacă el însuşi ştie ce mesaj are de transmis. Dovada: o puzderie de grimase şi volute incerte, din care nu reţii decît „noi ca şi guvern” şi „eu ca şi prim-ministru”. De neegalat „ca şi ministru” este însă domnul care se ocupă de agricultură, un monument de lirism, metafizică şi reverie dadaistă. Întrebat de şeful său despre perspectivele unor măsuri de ramură, el răspunde prompt şi liniştitor: „În 31 martie, sper să avem numai situaţii neclare” (?!). Grija lui pentru arături e fără de odihnă: „Era secetă pedologică. S-a mai menţinut această situaţie şi în interiorul arcului carpatic, în Transilvania. Vreau să vă spun că nu am văzut oul când am ciocnit la Paşte, pentru că mă uitam pe cer să văd dacă nu cumva începe să plouă.” Vigilent cum e, dl ministru nu se sfieşte să fie şi critic: „Înainte să ajungă porcul la cuţit, trece prin maternitate. România nu are capacitatea de a produce în maternităţi necesarul de porci”.
Poate sunt răutăcios. Am ideea învechită că cine are probleme de exprimare are, cu siguranţă, probleme de gîndire. Iar cine are probleme de gîndire nu poate fi de mare folos în sfera puterii. Este motivul pentru care sunt gata să salut (deşi sunt departe de a fi un simpatizant) efortul dlui Dragnea de a face, de jur împrejur, puţină curăţenie. E un început. „Aş!” – spun scepticii. „O face de dragul imaginii!” Păi tot e ceva! Şi e pe riscul lui! Eu unul apreciez încercarea şi trec pînă şi peste faptul că, după o partidă de pescuit, a declarat, modest, „am prins decît (sic!) un peşte”. Nimeni nu e perfect!
