„Aerul“ pe care îl respirăm
E, fireşte, binevenită crescînda exigenţă planetară faţă de sănătatea mediului în care trăim. Trebuie să ştim ce aer respirăm, ce apă bem, ce produse „naturale“ mîncăm, ce resurse globale punem în pericol, cum putem fi influenţaţi de ambianţa vieţii noastre zilnice şi cum putem influenţa, la rîndul nostru, această ambianţă.
Pe scurt, orice preocupare legată de ecologie e salutară, chiar dacă, uneori, prin derapajele retorice ale unor „militanţi“, asistăm şi la discutabile ideologizări lucrative...
Ceea ce pierdem, însă, din vedere, este că „atmosfera” sub impactul căreia ne petrecem viaţa nu include numai „datul” natural (afectat, din păcate, de multiplele noastre neglijenţe consumiste), ci şi „suprastructura” pe care o producem noi înşine prin limbaj, moravuri, comportament public, reguli (sau nereguli) sociale. Nu respirăm doar aerul oferit de văzduhul circumterestru, ci şi „aerul” cetăţii, al comunităţii în care trăim. „Aerul” acesta ne este livrat nu de atmosfera fizică a planetei, ci de politicieni, de ziarişti, de profesori, de artişti, de vecini, de comentatori volubili prezenţi ubicuu, cu alte cuvinte, de concetăţenii noştri, de „lumea” noastră. Nu părem prea îngrijoraţi de „poluarea” acestei zone, de aspectul toxic al scenei noastre publice, de modul grosolan, vicios, în care mulţi dintre „actorii” spectacolului cotidian pun în pericol, fie că îşi dau sau nu seama, metabolismul nostru intelectual şi sufletesc.
Într-un regim totalitar, nu respiri doar oxigenul la îndemînă. Respiri minciună, suspiciune, frică. Aşa ni s-a întîmplat tuturor, în România, între 1948 şi 1989. Cu rezultate încă perceptibile în felul nostru de a fi. Acum, „răul” e ambalat mai comestibil, mai „inocent”. Sursa lui este, ca şi în Raiul protopărinţilor, o potenţială virtute: libertatea. Suntem, în sfîrşit, liberi, să spunem ce vrem, aşa cum vrem, despre orice şi despre oricine. S-a dat drumul la „opinie”, la caft generalizat şi impenitent, la dreptul de a suspenda orice tip de „cenzură”. O probă palapabilă sunt ziarele şi televiziunile. În ce mă priveşte, contemplu cu sinceră compasiune efortul fatal al multor gazetari de a obţine, cu orice preţ, un rating necesar publicaţiei şi patronului. Trebuie să fie istovitor şi schimonositor psihologic să cauţi mereu scandalul, tîlhăria, crima, „senzaţionalul” oricît de trivial, catastrofa iminentă, lacrima de telenovelă şi băşcălia de birt. Recunosc că „piaţa” e foarte ofertantă. Ecologic vorbind, ne mişcăm într-un mediu sufocant, plin de impurităţi de tot soiul... Chiar şi publicaţii mai pretenţioase cad sub ispita de a practica, de pildă, „necrofilia”. Săptămîni de-a rîndul se adulmecă agonia şi moartea cîte unei „vedete” nenorocite. Ce-o durea, ce zicea, cît suferea, cum arăta, cum se purta soţul (sau soţia), ce-a spus şi ce-a făcut văduvul (sau văduva), cum se ceartă între ei „cei apropiaţi”, cum a fost înmormîntarea etc. Aflu mereu lucruri pe care nu vreau să le aflu. Că soţia unui cunoscut actor a căzut în cap pe scări (regret sincer, dar cred că nici dînsa nu-şi doreşte acest tip de „notorietate”), că a murit sora cutărei cîntăreţe, că văduvul sfîşiat de durere al altei cîntăreţe şi-a refăcut cam repede viaţa. Indiscreţia mitocănească, gustul pentru „breaking news” de mahala, bîrfa de uliţă au fost adoptate ca „meserie” de toată lumea. Se practică şi şmecheria „profesională”. Pui poza unui artist cunoscut şi scrii sub ea „A murit!” Candid, te repezi să vezi despre ce e vorba. Afli că i-a murit pisica.
Pe urmă, deriva limbajului. Un „star” de televiziune se simte „ca acasă” în studioul emisiunii sale şi, dacă se enervează, (ceea ce i se întîmplă foarte des) se adresează public preopinenţilor ca într-o îmbrînceală din spatele blocului: „boule!”, „dobitocule!”, „eşti cretinoid!”. Nu contează dacă, într-un caz sau altul, bătăuşul cu pricina poate avea dreptate. Contează că se simte îndreptăţit să defileze dinaintea tuturor, după pofta inimii, în izmene. Un „analist” indispensabil, cvasi inexistent altfel decît printr-o repetitivă proastă dispoziţie, taxează scurt spusa unui „duşman”: „minte ca un porc!” A devenit cool să i te adresezi, în presă, preşedintelui ţării cu apelativul „Nea’ Klaus!”, sau să bombăni un coleg de blog numindu-l „tîmpit cu diplomă”. Altul îi invită, suveran, pe eventualii săi critici, „să-l pupe în c...”. A face ”polemică” a devenit scuza „estetică” pentru a dezlănţui necuviinţa, brutalitatea, tupeul cras.
Politicienii s-au aliniat şi ei, în număr mare, la această chermeză porno. Se iau la mişto, se insultă grotesc unii pe alţii în văzul lumii, dau de pămînt cu moderatorii care i-au invitat (e drept că nici aceştia nu rămîn mai prejos…), lovesc ”la gioale”, calomniază vesel, trăiesc, bolovănos, într-o neîncetată gherilă de periferie.
Apropo de politicieni: nu-mi iese din minte proasta creştere, lipsa de tact, mediocritatea contextuală a unui lider maghiar, care a ţinut să precizeze că minoritatea pe care o reprezintă nu vrea şi nu poate să participe la sărbătoarea Centenarului. Tot ce a reuşit, prin această ţîfnoasă remarcă, a fost să stimuleze exact retorica naţionalistă pe care o amendează, cînd e vorba de „ceilalţi”. Dl Kelemen Hunor, căci despre el este vorba, nu se simte în largul lui să accepte o sărbătoare naţională, în lipsa oricăror ”realizări” în ultima sută de ani. Nu cred că m-am manifestat vreodată ca xenofob, ca mîncător de unguri, ca susţinător al naţionalismului autohton, mai ales cînd el ia forme extreme, sau ridicole. Dar nu pot să nu observ că unele ”realizări” am avea de raportat, totuşi, pentru a îmblînzi exigenţele dlui Hunor: de pildă, n-am ezitat să-l numim ministru al Culturii (2009-2012), după ce, mai întîi, fusese secretar de stat. Uniunea Scriitorilor din România n-a ezitat să-l premieze, pentru merite literare, în 1995, iar în anul 2000, Preşedinţia i-a oferit distincţia supremă (”Steaua României”). Nu s-ar zice că dl Hunor a fost ”discriminat”, ca minoritar, în toţi aceşti ani (doar dacă nu cumva am vrut să-l ”asimilăm” pe şest, cum facem mereu de la 1918 incoace...). Pe de altă parte, deputat în Parlamentul ţării de peste 16 ani, dl Hunor are şi dînsul, probabil, partea lui de răspundere, dacă e să contabilizăm ”realizările” şi eşecurile guvernărilor autohtone (cu care, indiferent de culoarea politică, UDMR s-a aliat, de regulă, fără prejudecăţi). L-aş invita, deci, fără supărare, să nu mai stimuleze vrajba dintre români şi nenumăraţii maghiari pe care, sunt sigur, nu-i reprezintă. Să ne lase pe toţi să respirăm, prieteneşte, acelaşi aer, cu bunele şi relele lui.
Rîndurile de mai sus sunt departe de a epuiza inventarul mîrlăniei generalizate care ne însoţeşte, direct sau subliminal, cu voie, sau fără voie, de dimineaţa pînă seara. Dacă ţinem la sănătatea noastră spirituală, ar fi cazul să le acordăm cel puţin tot atîta atenţie cîtă acordăm apei contaminate, alimentelor degradate sau falsificate, oxigenării defectuoase a plămînilor noştri. Ar fi, de asemenea, cazul să nu uităm că, pentru intoxicaţie intelectuală şi morală, pentru decăderea bunelor maniere şi a decenţei publice nu există, din păcate, „SMURD”, nu există respiraţie artificială, nu există clinici de recuperare. Mortalitatea e garantată...
