N-am înţeles nimic

Îi invidiez pe bătrînii care se simt din ce în ce mai înţelepţi, care se pot lăuda cu „experienţa” lor de viaţă şi sînt trataţi în consecinţă de generaţiile mai tinere. Eu unul sînt tot mai nedumerit, ca să nu zic de-a dreptul perplex. Şi sînt din ce în ce mai stingherit cînd mi se cer „sfaturi”, „soluţii”, „învăţături” competente.

Pînă la un moment dat, am crezut că două-trei lucruri îmi sînt totuşi clare şi pot fi ”tezaurizate” ca atare. Că ştiu ceva. De la o vreme, nu mai sînt sigur de aproape nimic. Mă străduiesc, încerc să oblojesc, în inima mea, o fărîmă de speranţă, dar, sincer vorbind, nu mai înţeleg aproape nimic. Sînt în mare deficit de certitudini. Şi mă minunez cînd, în jurul meu, văd oameni siguri de opinia lor, bine instalaţi în monumentul propriu, fără dubii, fără ezitări, fără crize de insecuritate lăuntrică. Îi văd printre politicieni, printre gazetari, printre forumişti, peste tot. Oameni cu gîndire compactă, oameni „rezolvaţi”, oameni fericiţi! Şi nu doar bătrîni, ci foarte mulţi tineri! Am serioase motive să-i invidiez. Unul dintre puţinele lucruri care îmi erau, pînă la un punct, clare era că perioada comunistă, comunismul în general, n-a fost în regulă. Trăisem primii 40 de ani de viaţă sub semnul lui şi aveam oricînd la îndemînă justificări ale „anticomunismului” meu. Nu cred că gîndeam „visceral”, că spiritul meu critic era grobian, lipsit de discernămînt. Nu apucasem decît indirect, prin unii membri ai familiei, Canalul, puşcăriile dinaintea lui 1964, dar ştiam ce înseamnă cenzura, penuria, abuzul ideologic, propaganda isterică, cariera politică bazată pe mediocritate şi obedienţă. Da, am putut publica, am avut norocul (cu multe ridicole eforturi) de a ieşi, de două ori în Vest (ultima dată cu sugestia explicită a Securităţii de a nu reveni în ţară), da, am trimis un memoriu (numit acum „scrisoare”) lui Ceauşescu, cînd, rămas fără slujbă şi cu interdicţie de semnătură, încercam să mă reintegrez (pentru a supravieţui), cu preţul limbajului de lemn al epocii. Dar tot mai des aflu, acum, că lucrurile nu erau, sub nea Nicu, chiar aşa de rele.

Am asistat, de curînd, exoftalmic, la o emisiune de televiziune, în care erau invitaţi foşti miniştri ai „împuşcatului”. Rezulta că, pe vremea lor, totul era minunat, că ţara era pe culmi şi că revoluţia din 1989 (”aşa-zisa!”) a stricat tot, a blocat o evoluţie glorioasă spre un viitor luminos. Nimic despre sărăcie, despre presa omagială, despre libertatea de expresie. Era bine! Pe alt post, invitatul de onoare era ginerele lui Ceauşescu, dispus să ne explice că socrul lui fusese, de fapt, genial şi că Nicuşor, cumnatul lui, a fost asasinat de securitate (ca şi Gheorghe Ursu!). Un parlamentar de azi, care şi-a făcut, după revoluţie, un portret de vajnic luptător anticomunist, recomandîndu-se, în CV-uri, ca semnatar al cîtorva sute de ”proteste” împotriva totalitarismului ceauşist, se înscrie în PSD şi apare deunăzi, la România TV, deplîngînd tratamentul necreştinesc la care a fost supus „dictatorul”. S-a vorbit şi despre marile merite ale lui Ceauşescu în materie de politică externă, despre blocuri, metrou şi bilete sindicale la Sovata. O tînără generaţie de intelectuali pare să fi decis că nu poţi fi „de stînga” (ceea ce mi se pare o opţiune nu doar legitimă, dar şi necesară), fără să fii împotriva „anticomunismului”, adică uşor procomunist. Mi se spune că interdicţia proprietăţii private sub comunism e o legendă (de fapt, ea era garantată prin Constituţie), că a sta la coadă ca să cumperi cîteva ouă sau un iaurt, nu e chiar o catastrofă, şi că liberalismul occidental e mult mai rău. O dovedeşte, lucid, dl Mélenchon, ideologul noului „socialism ştiinţific”, care spune apăsat, acum, în 2017, că singura soluţie e întoarcerea la Marx şi Engels. Evident, nu sîntem criminali. Nu vrem înapoi la Stalin. Dar vrem înapoi la Lenin, la naţionalizare, la planificarea de stat, la dictatura proletariatului. Avem la îndemînă cîteva modele care ar trebui recuperate: puţin Bolivar, puţin Chavez etc.

Să ne înţelegem: nici eu nu cred că raiul pe pămînt se numeşte „capitalism”, şi eu am nostalgii de moşneag cu privire la anii tinereţii. Şi eu, cînd dau peste emisiuni de divertisment cu Dem Rădulescu, Toma Caragiu, şi Amza Pellea, cînd, în scheciurile epocii, le văd pe Vasilica Tastaman, Anda Călugăreanu şi Stela Popescu făcînd inspirate parodii după Tristan şi Isolda, cînd aud, în emisiuni de-atunci, bancuri care pomenesc de Françoise Sagan, sau Hortensia Papadat-Bengescu (ceea ce azi n-ar spune „publicului” nimic), cînd văd rezultatul gîndirii regizorale a lui Alexandru Bocăneţ, sau „clasa” vestimentară, stilistică, profesională a unor doamne ca Margareta Pâslaru, Doina Badea, sau Corina Chiriac, îmi spun, inevitabil, că am avut parte de o mulţime de bucurii compensatorii faţă de mizeria vremurilor. Dar socoteam că lucrurile bune erau rezultatul calităţii oamenilor şi se realizau în pofida sistemului şi nicidecum datorită lui. Existau mari artişti, mari scriitori, mari profesori, dar exista şi experienţa concentraţionară a unor Constantin Noica, Nicu Steinhardt, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu şi a multor altora. Şi au mai existat şi Paul Goma, Radu Filipescu, Doina Cornea, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Mihai Botez, ”grupul celor şase”, cu toţii dispuşi să-şi rişte libertatea pentru a spune în gura mare că trăiam într-o fundătură a istoriei, ba fără destulă mîncare, ba fără curent electric, ba fără încăzire, ba fără dreptul de a scrie şi citi ce dorim. Or, acum, aflu că am trăit în „cea mai bună dintre lumile posibile”.

Sînt de acord cu teoria amicului Adam Michnik privind necesitatea unui „anticomunism cu faţă umană”. Dar am sentimentul că, în clipa de faţă, „faţa umană” a rămas, iar „anticomunismul” s-a evaporat. Dacă se va merge în această direcţie, vom sfîrşi prin a ne cere scuze că am bombănit Gulag-ul, că am abandonat (căznit şi accidentat) comunismul, că am „calomniat” Securitatea, că n-am înţeles şi continuăm să nu înţelegem beneficiile unui regim cu rezultate strălucitoare. Vom lua distanţă faţă de multipartitism, faţă de Occident, faţă de noii noştri „aliaţi”, care, de fapt, complotează să ne distrugă. Ne rămîne doar şansa de a cere, cît mai curînd, azil politic pe undeva prin Cuba, prin Coreea de Nord, sau măcar prin China.

Se mai îndoieşte cineva că, dacă trăia, Ceauşescu ar fi cîştigat alegerile? Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că n-am înţeles nimic din viaţa mea şi a generaţiei mele, că văd totul dintr-o perspectivă vicioasă, că ar trebui să mi se ia dreptul la cuvînt. În acest context, mi se face dor de camera confort III în care locuia, la Păltiniş, domnul Noica, suportînd, iarna, o temperatură de 11 grade şi mă autodenunţ ca „reacţionar de dreapta”: n-am înţeles efectele galopantei noastre industrializări, n-am înţeles miracolul colectivizării, farmecul unic al „Cîntării României”, al manifestaţiilor spontane de 1 Mai şi 23 August, n-am înţeles „realizările” Tamarei Dobrin şi ale Suzanei Gâdea, n-am perceput patriotismul lui Emil Bobu şi al lui Nicolae Pleşiţă.

N-am înţeles nimic! Stau pe margine şi mîrîi resentimentar. Vin vremuri noi! Cu oameni noi, capabili să înţeleagă cum trebuie „vechiul”. E învechit să te tot iei de „vechi”! Numai vechiul e cu adevărat nou! Noul cel bun! Noul care ne apără de noul cel rău! Iată, vechiul se-nnoieşte!

Articol apărut pe Blogurile Adevărul