De cîteva luni am vrut să scriu acest articol, dar am amînat pentru că am vrut ca omul să plece şi abia apoi să scriu. Cît era aici, acest text ar fi putut părea o linguşeală. Acum, cînd omul pe care îl evoc aici este deja departe, la el acasă, acest text pare ceea ce şi este – adică un gest de recunoştinţă.
O să-ţi povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocşi din satul Betdjale de lîngă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de naşterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz şi al lui Rut.
Am citit cu nesaţ ultima carte a dlui Lucian Boia, De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Am terminat-o repede, citind în antractele pe care mi le luam în lung-istovitorul spectacol al campaniei electorale care tocmai s-a terminat.
Ofensiva oricărei foste opoziţii ajunse la putere împotriva oricărei foste puteri ajunse în opoziţie este, de fapt, un act de răzbunare. De altfel, pentru a obţine sprijin pasional, competitorii politici folosesc toată retorica proprie răzbunării, şi nu greşesc. În general, oamenilor le e dragă răzbunarea.
Într-un interviu recent, ambasadorul israelian la Bucureşti pleda convingător cauza ţării sale folosind, printre altele, şi argumentul empatiei: „Încercaţi să vă imaginaţi ce s-ar întîmpla dacă Bucureştiul ar fi atacat cu rachete trimise de terorişti“. Mi-am imaginat imediat. Ce am văzut?
Studio de televiziune. Un şir de politicieni la o masă. Prestează. Se contrazic, se atacă, se insultă. Dar, într-un fel ciudat. Deşi dau cu vorbe unul în celălalt, par a se ignora între ei. Nu se ascultă, vorbesc fără să se bage în seamă unul pe altul, nu apucă să termine frazele ambiţioase pe care le încearcă.
Isaiah Berlin începe celebrul lui eseu despre gîndirea lui Tolstoi asupra istoriei, aşa cum reiese ea din Război şi pace (The Hedgehog and the Fox. An Essay on Tolstoy’s View of History), citînd un vers din puţinele fragmente care ne-au rămas de la poetul antic Arhiloh: „Vulpea ştie multe lucruri, dar ariciul ştie un singur mare lucru“.
Am dat peste scrisorile Sf. Nicolae Velimirovici întîmplător, în pangarul unei cunoscute şi frumoase mănăstiri bucureştene. Mă interesam de chestiunea celor cinci răni ale Mîntuitorului şi am ajuns, din aproape în aproape, la acest extraordinar sfînt sîrb, unul dintre puţinii autori ortodocşi care au scris ceva pe subiectul care mă interesa atunci.
Ceea ce aduce oamenii împreună nu este, neapărat, vîrsta. Sînt factori cu mult mai importanţi care generează solidaritate, precum formaţia profesională, lecturile comune, credinţele religioase sau părerile politice, admiraţia pentru ceva sau cineva anume, dar şi aversiunea faţă de ceva sau cineva anume.
La Grand Palais, pînă la jumătatea lui ianuarie, mare expoziţie Hopper. Spun „mare“ pentru că adună peste 70 de lucrări ale pictorului american şi – spun curatorii – asta înseamnă cea mai amplă retrospectivă Edward Hopper organizată vreodată în afara Americii.
Vin alegerile. Iar. Lung şi zbuciumat prilej. Ca întotdeauna, momentele de febră electorală scot în evidenţă, în tonuri groteşti, păcatele de grup sau individuale ale competitorilor. Poate că şi păcatele de grup ale alegătorilor, dar despre acestea vorbim altă dată. Mereu altă dată.
Există, deja, consistente studii despre legătura dintre mersul economiei şi fericirea personală, ca să putem trage o concluzie: creşterea economică nu duce neapărat la creşterea fericirii, dar căderea economică chiar duce la nefericire.
De curînd, Victor Ponta a verbalizat din nou dorul de Rusia, spunînd din suflet, ca pe o confesiune (da, chiar aşa a spus, că e o mărturisire!) că şi-ar fi dorit pentru Oltchim un investitor rus. Că tipul admiră China, Cuba şi Rusia ştiam, aşadar nu mă surprinde că actualul premier doreşte sporirea prezenţei ruseşti în România.
Îl ascult pe Matei Călinescu vorbind despre intraductibilitatea lui Eminescu. Ironizează puţin tema, ironizînd direct acel naţionalism tîmp care proclamă cu ţîfnă fatalistă imposibilitatea lor, acolo, de a înţelege ce valoare divină avem noi, aici.
Reîntoarcerea la antici este, întotdeauna, benefică. Este, cred, singura reîntoarcere care nu poate dăuna în nici un chip. Orice altă reîntoarcere ascunde pericole mari, orice s-ar spune şi oricît de dragă este, din principiu, reîntoarcerea unui conservator ca mine. Acum, vremurile nu sînt uşoare.
Mă stupefiază uşurinţa cu care politicienii noştri rostesc cuvîntul „popor“. Sigur, omul politic – mai ales cel plasat fatalmente în paradigma caragialiană, aşa cum e omul politic român – nu este deloc prudent din punct de vedere verbal. El este capabil să rostească enormităţi cu naturaleţea cu care dumneata, cititorule, bei un pahar cu apă.
În iunie 2007, publicam acest articol în Dilema veche. Trei luni mai tîrziu, Luciano Pavarotti mergea la Cer. De ceea ce mi-era frică, n-am scăpat... Reaşez acest text aici, în memoria celui mai mare tenor al lumii, cu puţine zile înainte de a se împlini 5 ani de la plecarea lui.
El e de vină şi acum, iată, el e victimă. Nietzsche îl numea „cel mai rece dintre monştrii reci“. Probabil că aşa îi apărea teribilului dresor al amurgului Germania de la finele secolului al XIX-lea, recent unificată după războiul franco-prusac sub autoritatea politică a lui Bismarck.
Plecînd de la faimosul clasament al economiilor lumii în funcție de gradul lor de libertate, pe care îl întocmesc anual The Heritage Foundation și The WSJ, dl Lucian Croitoru analizează, într-un studiu recent – Jaful vs Dreptul de a nu minți de Lucian Croitoru, – corelația cu gradul de libertate politică din societatea noastră.
În timpul interviului, Edgar a povestit mult despre el. Iată o confesiune pe care nu o mai făcuse nimănui şi care are, sînt sigur, valoarea ei pentru istoria literaturii: „La 18 ani am fost exmatriculat de la colegiu. Mă prinseseră vînzînd eseuri pentru examene unora mai mari.
M-am stabilit la New York pe la mijlocul anilor ’90 şi nu ştiam bine ce voiam să fac. Am încercat multe. N-are rost să le înşir. Îmi plăcea America. Îmi plăcea Bill Clinton. Am urmărit cu nesaţ scandalul felaţiei din Biroul Oval şi m-a amuzat povestea aceea – „I did not have sex with that woman“.
"Cred că acum o sută de ani, oamenii erau mult mai mulţumiţi de vieţile lor decît sînt acum. Ciudat, pentru că acum există mult mai multe motive să fii mulţumit de viaţa ta decît acum o sută de ani. Atunci, de unde nemulţumirea pe care o aud peste tot? De ce sînt acum cu mult mai mulţi oameni care se plîng de viaţa lor decît erau acum un veac?"
Situaţia politică este împrejurarea care are cel mai puternic impact asupra progresului sau declinului naţiunilor. Tocmai pentru că este o observaţie intuitiv corectă, nu poţi să nu te revolţi. Nu există alt domeniu de acţiune umană în care viciile naturale sau dobîndite ale membrilor unei naţiuni să se manifeste mai pregnant.
Cultura dă oricui se apropie de ea lecţii supreme. Să citeşti Platon sau Ian McEwan (eventual cu creionul în mînă), să asculţi Bach sau Leonard Cohen, să priveşti un Titian sau un film de Milos Forman şi, mai ales, să stai să vezi ce mişcă fiecare dintre aceste experienţe în tine, să iei răgazul reflecţiei după fiecare dintre aceste vizite şi apoi, eventual, să scrii ce gînduri ai.
La început se dispreţuiau, iar tot ce îşi doreau, şi unii, şi ceilalţi, era să cîştige alegerile. Atît. După un timp, au ajuns să se antipatizeze. Nu a trecut mult şi au început să devină enervanţi unii pentru ceilalţi. În final, au plonjat cu voluptate în ură, aşa cum se aruncă toţi participanţii la o petrecere jazzy în piscină, în toiul nopţii, cu chiote şi confetti, cuprinşi de un entuziasm drogat şi orbitor.
Căutînd altceva, am dat de discursul pe care Ronald Reagan l-a ţinut cu ocazia micului dejun cu rugăciune din 14 februarie 1982, la un an după ce devenise preşedinte. Ulterior, l-am găsit şi pe YouTube, unde am stat cîteva minute sub şarmul niciodată ofilit al acestui mare preşedinte. În acest discurs, există cîteva pasaje care m-au impresionat şi care merită reţinute.
O vreme, am consumat presă din pasiune. Apoi, am consumat presă pentru că aceasta îmi devenise îndeletnicirea. De vreo trei ani, consum presă pentru că sînt dator să o fac. Dar abia aştept momentul – care nu ştiu dacă va veni vreodată, totuşi – în care să nu mai am nici un contact cu presa.
Filmul The Iron Lady, în care Meryl Streep interpretează rolul fostului premier britanic Margaret Thatcher, nu este un film politic. Mulţi dintre noi ne-am fi aşteptat să fie, dar, de fapt, politica este un subiect cu totul secundar în acest film, care se concentrează pe o temă mult mai puternică în ordinea omenească: bătrîneţea.
Criza economică pe care o traversăm este atît de severă cu România, şi pentru că economia noastră are defecţiuni structurale. Eram vulnerabili, iar creşterea economică a anilor anteriori crizei era, ştim azi, conjuncturală. Adevărul este că se produce puţin, se munceşte puţin, se antreprenoriază (iată, am inventat un cuvînt!) puţin.
După ce vedem telejurnalele de pe toate cele şase canale TV care le transmit simultan, dacă avem un pic de vertij şi o senzaţie de amar uscat în gură, să citim din scrierile domnului Jean de La Bruyère – un scriitor minunat din vremea lui Ludovic al XIV-lea, vorba venerabilului Chateaubriand, şi cine sîntem noi să contestăm criteriile lui Chateaubriand?
Ştiu să joc baschet foarte bine. Am jucat în adolescenţă cu pasiune, iar mintea mea nu a încetat nici o clipă de atunci încoace să gîndească la acest joc formidabil – spectaculos şi subtil în acelaşi timp. Cred că e jocul cel mai omenesc dintre toate.
Din cînd în cînd, îmi place să deschid la întîmplare o anume carte şi să citesc pagina care mi se deschide sub ochi. Cu unele cărţi, mă port aşa din dragoste. Le iubesc atît de mult, încît simt nevoia să le mîngîi uneori şi o fac în acest mod. De la altele, aştept provocări pentru că ştiu cît de multe lucruri spectaculoase zac în ele şi aşteaptă să fie surprinse.
Acest articol a fost scris cu cîteva zile înaintea primului tur al prezidenţialelor franceze, dar, conform calendarului editorial, va fi publicat cu cîteva zile înaintea celui de-al doilea tur al acestor alegeri. În acest moment, un singur lucru e cert: că în turul al II-lea se vor confrunta François Hollande (PS) şi Nicolas Sarkozy (UMP).
Pe măsură ce timpul trece şi Iranul nu renunţă la ambiţiile sale nucleare, se discută tot mai mult despre soluţia militară. Cuvîntul tot mai des folosit în privinţa acţiunii militare împotriva Iranului este „inevitabil“, iar înţelepţii cu formula „nu mai e o problemă dacă, singura problemă e cînd“ sînt tot mai mulţi pe piaţa comentariilor politice.
Theodor Herzl a pus pe masa celui de-al VI-lea Congres Sionist, care a avut loc la Basel în 1903, propunerea de a înfiinţa un stat evreu pe un teritoriu ce aparţine, azi, Ugandei şi Kenyei – 13.000 de km pătraţi pe platoul Mau – care se afla atunci în Imperiul Britanic.
Succesul cărţii domnului Lucian Boia – Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Editura Humanitas, 2011 – e imens. Mai toţi cei pe care îi cunosc au citit cartea şi jubilează în tristeţe: părerea lor proastă despre fibra etică a intelectualului român se confirmă acum, iată, cu dovezi istorice sistematice.
Cineva trebuie să reseteze toată comunicarea publică generală. Am impresia că trăim într-o lume complet absurdă, în care fiecare spune şi aude ce vrea, fără nici o legătură cu ceea ce spune şi aude celălalt. Mi s-a întîmplat foarte des, în ultima vreme, să spun ceva, şi vorbele mele să fie redate, mai departe, în cu totul alt sens.
Recent, în The Guardian, am dat peste un articol seducător despre solidaritate şi individualism, din care selectez primele rînduri: „La sfîrşitul vieţii sale, filozoful Michel de Montaigne a inserat o întrebare într-un eseu pe care îl scrisese cu mulţi ani înainte: «Cînd mă joc cu pisica mea, de unde ştiu că ea nu se joacă cu mine?».
Arta fugii este una dintre cele mai încifrate creaţii muzicale. Neterminată (compozitorul a murit lucrînd la ea), netitrată (titlul a fost pus după moartea lui Bach de către un ginere al compozitorului), fără să specifice pentru care anume instrument a fost scrisă, această capodoperă rămîne, deopotrivă, misterioasă în cel mai înalt grad şi abstractă pînă la incomprehensibil.
Mă gîndesc adesea cu invidie la străzile Greciei antice pe care umblau, printre oameni, zeii. Olimpul sacru era atunci parte a geografiei propriu-zise şi exista cotidian în viaţa grecilor. Zeii înşişi păreau a nu avea altă preocupare decît relaţiile cu oamenii. Zeii erau în asemenea grad sociali, încît nu aveau nici o problemă în a se insera natural printre oameni.
Tratatul de Stabilitate, Coordonare şi Guvernanţă care se va semna la 1 martie este primul şi, deocamdată, singurul răspuns real al Uniunii Europene la criza datoriilor suverane. Că a venit tîrziu sau la timp, că va fi suficient sau că va mai fi nevoie de altele asemenea, că ne va face bine sau nu – asta se va vedea în timp.
Nu pot să las fără reacţie articolul dlui Mircea Vasilescu din numărul trecut al Dilemei noastre. De la Platon încoace, tema intelectualilor în politică nu încetează să provoace. De la Platon încoace (şi nu mă refer aici la „Republica“, ci la „Scrisoarea a VII-a“), imersia intelectualului în politică este o experienţă necesarmente dramatică.
Genu îi şopti lui Sami: „Băiatul ăsta scrie piese de teatru. Ca să vezi… Ce zici de asta?“. Sami nu răspunse. Amîndoi priveau atent adunarea tînără şi zgomotoasă care, din cîte înţelegeau, o aştepta acum pe Greta, actriţa din piesa scrisă de tipul cu fular colorat. Atenţia lor, altfel evidentă, se exprima, totuşi, diferit.
Genu Ionescu privi pe geamul care dădea în strada destul de aglomerată. Lumea trecătorilor era liniştită în acea zi. Toţi păreau că se plimbă. Pe marele bulevard de lîngă Teatrul Naţional, nu se găsea nici unul despre care să poţi spune că se grăbeşte undeva. „Am aflat că piesele mele au ajuns subiecte de examen la facultate."
„Să luăm, de pildă, cazul intelectualilor, categorie stimată în această parte de lume. Un profesor american specializat temeinic în cultura Estului Europei aşa şi defineşte acest spaţiu: locul în care intelectualii sînt supraevaluaţi. Overrated, zicea el. A apărut recent o carte care s-a bucurat de mare succes: Capcanele istoriei de Lucian Boia. Nu ştiu dacă ai citit-o."
2012. Barbare sînt vremurile? Cînd simţi că monstrul de ură din tine iese deasupră-ţi, te apucă de cap şi te ridică în văzduhul violaceu al energiei smintite pe care nu o mai poţi reţine, să dea Dumnezeu să-ţi cadă sub ochi fragmentul acesta şi să ai bobul de răbdare să-l citeşti.
La început, funcţiile lui Jesse Dean Orloff la curtea Majestăţii Sale regele Baufa’ahau Mupou al IV-lea erau onorifice. Pe măsură ce a început să lucreze tot mai intens în capacitatea sa de consilier financiar, Jesse Dean a înţeles că are un serviciu cu program complet şi nu mai poate face nimic altceva.
Pe atunci, lumea nu era în criză. Pe atunci, bursele mergeau numai în sus, imobiliarele te făceau milionar într-un an, iar dotcomurile – multimilionar în şase luni. În fiecare zi, America trepida sub zodia marilor succese şi se lăsa, în fiecare seară, mîngîiată de acordurile jazzy ale saxofonului fermecătorului preşedinte Bill Clinton. Ce vremuri!
Pentru mine, 2011 a fost un an amestecat, fără mult sens, absurd în multe privinţe. Realizările anului s-au petrecut în lumea cărţilor. Anul acesta a apărut convorbirea în volum pe care am purtat-o cu marea soprană şi profesoară Virginia Zeani: Canta che ti passa – Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu, Editura Galaxia Gutenberg.
„Mîna invizibilă“ produce un fel de fascinaţie respectuoasă pentru mulţi dintre susţinătorii capitalismului şi stîrneşte o nervozitate contestatară celor cu sensibilităţi socialiste. Sensul expresiei este acela că piaţa deţine o misterioasă capacitate regulatoare, care distribuie cît se poate de echilibrat oferta de bunuri şi servicii către cei care au nevoie.
