Am parcurs cu delicii ultima carte a prietenului Cristian Preda.* Este o excelentă istorie electorală a României, un fel de descriere a destinului naţional din alegeri în alegeri. Admit şi eu că alegerile sînt momente importante în istoria politică a oricărei naţiuni, poate nu atît de importante pe cît pare a crede autorul şi, în orice caz, nu toate alegerile au egală importanţă.
Cînd a murit Ernie Rizzo, faimosul detectiv particular din Chicago, multe taine ale marelui oraş au rămas pecetluite pentru totdeauna. Într-o seară, în rumoarea veselă a unei petreceri cu sute de invitaţi, mi-a povestit o asemenea taină, fără să divulge identitatea celor implicaţi, şi m-a întrebat ce cred.
Eu cred că marea problemă a Europei nu este criza economico-financiară în sine, ci propriul vis care o mistuie. Există două feluri în care un vis poate sugruma o viaţă. Primul e cel donquijotesc – nimeni nu crede în visul lui, dar cel care visează îşi pierde minţile visînd, visînd, visînd... Al doilea e chiar cazul Europei de azi.
Pe vremea aceea, citeam ziarul în fiecare dimineaţă. Nu mică mi-a fost tulburarea cînd, într-o zi de iarnă grea, cu străzile pline de omăt şi cerul lăptos coborît pînă aproape de creştetele noastre, am citit un articol, scris de excelentul eseist P.Z., autor pe care îl admir şi astăzi.
L-am revăzut ieri-dimineaţă după zece ani sau, poate, mai mulţi. Ultima oară, îmi amintesc bine, ne regăsiserăm într-o mansardă înghesuită şi primăvăratică, cu ferestre care dădeau spre cer, a căror deschidere era obstrucţionată de un arbore luxuriant care încerca să intre în odaie, cu pereţi pe care un creion indecent scrisese versuri avangardiste şi culori de mult estompate.
Au trecut suficiente zile de la discursul Regelui Mihai I în Parlament, la 25 octombrie. Am avut, aşadar, răgazul să citesc mai toate reacţiile, comentariile şi opiniile. Aşa cum mă aşteptam, am găsit tot ce se putea găsi: de la „istoric“, „memorabil“, pînă la „nimic deosebit“, „moft“, „irelevant“, „degeaba“.
După ştiinţa politică, simplificînd, cu toate neajunsurile pe care le aduce simplificarea, populismul este acea viziune care susţine apelul continuu la popor pentru luarea oricăror decizii. Politicienii care cred că ţara se conduce în fiecare moment după cum vrea poporul sînt numiţi, în genere, populişti.
În 2011, în plină şi atotcuprinzătoare criză, merită să ne amintim de Ronald Reagan. Fie şi pentru că în acest an se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui preşedinte republican, dar mai ales pentru că sistemul capitalist în care Reagan a crezut fără rest pare a se afla într-un moment dificil.
Cred că nu va apune niciodată fascinaţia pe care o am, constantă şi caldă de atîţia ani, pentru Jay Gatsby. La fel şi solidaritatea adîncă pe care o simt de cîte ori îmi aduc aminte de iubirea lui cu Daisy, femeia care nu înţelege nimic, refuzînd să înţeleagă ceva cu încăpăţînarea aceea intratabilă de care sînt capabili cei mai vulnerabili dintre noi.
La Alba Iulia, printre dilematici şi nu numai, l-am ascultat pe Alexandru Tomescu cîntînd în Catedrala Catolică, vreme de o oră, cîteva capricii de Paganini. Nu ştiu dacă talentul său formidabil, vioara lui faimoasă sau atmosfera de acolo m-au făcut să pot primi aceste capricii cu totul altfel decît mă aşteptam.
Discuţiile despre străini sînt, de cele mai multe ori, fascinante. Motive de toate felurile ne cenzurează cînd e vorba să ne spunem părerea despre o rudă sau despre un prieten – cînd cunoaştem bine pe cineva, un fel de respect pentru complexitatea naturii umane ne face să fim circumspecţi, să nu ne angajăm categoric, să lăsăm loc de întors.
De mulţi ani se tot spune că potenţialul negativ al conflictului israeliano-palestinian este nelimitat. Caz tipic de melting conflict, confruntarea de decenii dintre evrei şi arabii-palestinieni reverberează în multe alte paliere şi influenţează, printr-un efect în lanţ ce pare de neoprit, foarte multe teme de pe agenda îngrijorărilor mondiale.
Acum trei ani, pe 25 septembrie 2008, cînd criza financiară lovea din plin economia mondială, preşedintele Sarkozy a ţinut la Toulon un discurs memorabil. Acela a fost, cred, cel mai bun discurs al unui lider politic major despre criza economică actuală.
Ca să fiu mai bine înţeles, aş începe cu o mărturisire. Am trăit primii 20 de ani din viaţă sub comunism. Am apucat, deci, să văd şi să înţeleg ceva din lumea care mă înconjura. Anturajul familiei mele era format din oameni simpli, obişnuiţi, fără biografii trepidante, fără trecut tumultuos şi, aveam să înţeleg mai tîrziu, fără mare viitor. Oameni ca mai toţi cei de atunci.
O spun din capul locului, mă surprind discuţiile iscate de lansarea ideii unui muzeu al comunismului în România. Mă aşteptam, naiv după cîte se pare, că această idee va face unanimitate. Sîntem, totuşi, o naţiune care a trecut prin infern, iar instituţionalizarea memoriei acestui pasaj mi se pare obligatorie.
Capitalismul, spun unii, a murit. De cînd faimoasa formulă nietzscheeană referitoare la moartea lui Dumnezeu a devenit slogan pop, autori de toată mîna se întrec să anunţe că ceva ce pare imortal a murit. Eu însumi cad în acest mic păcat uneori. Socialiştii se bucură să tot spună asta pentru că, victime ale gîndirii binare fiind, ei cred că moartea capitalismului înseamnă, natural, victoria socialismului.
Cu vreo două mii de ani înainte de Isus Cristos, în Egipt domnea al patrulea faraon al celei de-a douăsprezecea dinastii, Khakeppere Senusret al II-lea. A fost un faraon OK. Harnic fiind, s-a preocupat de creşterea suprafeţelor agricole. Bun strateg fiind, a avut relaţii bune cu alţi regi şi regişori din jur.
Frecventez rar şi cu precauţie comentariile online de sub articolele de pe site-urile presei noastre. Ştiu colegi condeieri care le citesc cu nesaţ doar pe cele din dreptul textelor lor şi suferă cînd sînt insultaţi şi se înseninează cînd găsesc cîte o vorbă bună. Sincer, nu-i invidiez. De puţinele ori cînd am citit asemenea comentarii, mai toate mi s-au părut exemple uriaşe de idioţenie agresivă
Din 22 iulie încoace, citesc cu infinită tristeţe despre tragedia norvegiană. Parcurg presa din lumea întreagă, haotic şi fără oprire, pentru că mă interesează ce cred, despre acest atac brutal, şi australienii, şi sud-africanii, şi americanii, şi indienii, şi japonezii, şi ruşii, şi britanicii, şi turcii. După ce situaţia de fapt s-a lămurit, comentariile au devenit monotone.
Dacă nu ştii să rîzi, sau mai bine zis, dacă nu ştii să găseşti motive de rîs în politică, mai bine nu te aventura. În politică, rîsul e terapia supremă. Te ajută să vezi exact dimensiunile lucrurilor şi oamenilor. Politicienii, în general, sînt purtătorii unui mesaj tragic. Dacă îi iei pe de-a-ntregul în serios, te sminteşti.
Hotărît lucru, trăiesc o vîrstă dificilă. Citesc în ziare statistici clare şi implacabile precum o sentinţă definitivă şi irevocabilă: bărbaţii de 35-45 de ani sînt cele mai triste creaturi. Sondaje şi studii au dus la concluzia că bărbatul de vîrsta mea atinge nivelul de tristeţe maxim pe care îl are de atins în viaţă, iar sentimentul neîmplinirii este şi el la cea mai înaltă cotă.
Există o scurtă proză a lui Borges care, pentru mine, rezolvă definitiv problema patriei şi, prin extensie, marea problemă derivată, cea a patriotismului. Se numeşte „Istoria războinicului şi a prizonierei“ şi poate fi găsită într-unul dintre volumele de maturitate ale lui Borges, numit Aleph.
În ultima sa carte – Despre comunism. Destinul unei religii politice, Vladimir Tismăneanu reconfirmă că este stăpînul deplin al subiectului. Într-o privinţă, Vladimir Tismăneanu seamănă cu Emil Cioran: este capabil să scrie carte după carte, care mai de care mai interesantă şi mai provocatoare, despre acelaşi subiect.
Anul acesta, mai mult decît în alţi ani, am avut ce sărbători. Gîndeşte-te numai că în răstimpul dintre ultima şi penultima mea aniversare a început povestea de dragoste cu Felicia. Am întîlnit-o cu totul întîmplător, pe holurile unei televiziuni unde fusesem invitat să mă pronunţ cu privire la nu mai ştiu ce.
Relativismul este trăsătura esenţială a gîndirii occidentale actuale. Unii, precum Biserica Catolică, cred că e o boală a epocii (vezi celebra enciclică papală „Veritatis Splendor“ din 1993, dar şi repetatele intervenţii publice ale papei Benedict al XVI-lea pe această temă). Alţii cred că e o binecuvîntare, precum cred cei mai mulţi dintre filozofii moderni şi postmoderni.
Psihologii tot mai încearcă să desfacă ghemul de emoţie şi raţiune din noi. Hume a spus-o acum cîteva secole: raţiunea e sclava emoţiilor. Acum, toate cercetările par să-i dea dreptate. Dintr-un complex de teste pe care docenţii marilor universităţi le aplică, extrag unul care m-a impresionat. Un grup de oameni este pus în faţa următoarei situaţii: Un tramvai a scăpat complet de sub control şi goneşte nebuneşte.
Cînd noaptea însăşi obosise de atîta ruletă, Jucătorul a constatat că mai are doar un chip de 100 de dolari de jucat. Pierduse tot, tot, tot. Se simţea golit, jalnic şi trist. Cînd a împins chip-ul pe masa de joc, intenţionînd să-l lase undeva, la întîmplare, dar neapărat „în interior“, pe numere, căci aşa juca mereu, cu un fel de demnitate iraţională la care ţinea fără să poată spune de ce, a auzit o voce baritonală, venind de sus, care i-a spus: „Pune pe 0!“.
Cînd, la începutul anului, cineva mi-a spus că se împlineşte secolul Cioran, am zîmbit imediat gîndindu-mă cum anume s-ar putea aniversa aşa ceva. Sigur, instituţiile de cultură execută ritualul ştiut în asemenea ocazii: simpozioane, conferinţe, concursuri de eseuri şi altele asemenea. Primăriile care se simt vizate vor face şi ele ceva. Nu în ultimul rînd, revistele de cultură vor găzdui texte de toate felurile despre Emil Cioran.
Nietzsche are un aforism genial: cu cît priveşti mai adînc într-o prăpastie, cu atît prăpastia priveşte mai adînc în tine. Poate că în sufletul leopardului s-a produs o oglindire nietzscheeană a vîrfului de apus din Kilimanjaro – cu cît leopardul privea vîrful mai mult, cu atît vîrful privea mai mult leopardul. Şi leopardul a plecat spre vîrful zis Casa Domnului, pentru că altfel nu se mai putea.
Cato cel Bătrîn a fost unul dintre puţinii romani care au privit cu neîncredere succesul ambasadei ateniene printre tinerii Romei. Se temea că gloria cuvintelor va deturna tineretul de la ceea ce trebuia să urmărească de fapt, adică gloria armelor şi gloria acţiunii. Sigur, Cato Bătrînul îi dispreţuia pe filozofi, dar şi filozofia în general.
Se spune că în timpul vizitei lui Nixon în China din februarie 1972, Mao Zedung a vrut să arate cumva omologului său american că ştie multe. Deşi discuţiile lui Nixon erau programate să aibă loc cu premierul Ciu En Lai, preşedintele care şi-a legat numele de Marele Salt Înainte, a vrut să-şi marcheze teritoriul şi să arate greutatea pe care o are.
Encomioane, regrete adînci, lacrimi politice abia stăpînite – peste toate, rămîne un fapt: nu înţelegem nici azi sensul lecţiei politice pe care ne-a dat-o Corneliu Coposu. Să văd cum oameni care îl înjurau în timpul vieţii sale îl elogiază grav-patriotic acum nu mi se pare, ca altora, greţos.
Am prieteni cu puseuri de cinism care frizează nazismul. Unul dintre ei îmi spune, sacadat şi rece ca o mitralieră, că A. „şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul!“, „ar trebui să ne lase!“, „ce tot întîrzie pe-aici?“, „să plece toţi boşorogii!“, „dac-ar fi după mine aş face curăţenie în doi timpi şi trei mişcări – boşorogii afară!“
Regăsesc în scrisorile lui Plinius cel Tînăr un fel de tihnă meditativă care îmi face bine şi cred că ar face bine oricui, oricît ar fi de agitat zilele acestea*, să se lase prins de tonul lin al observaţiei, de ritmul plăcut al gîndirii acestui jurist roman care se aşeza singur în tradiţia intelectuală a lui Cicero, ştiind însă că nu va atinge niciodată performanţele acestuia.
În Florida, Terry Jones păstoreşte o congregaţie creştină cam bizară, compusă din nu mai mult de 50 de persoane. Se cheamă, suav, Dove World Outreach Center – o denumire care evocă inocenţă, puritate, pace şi generozitate. În realitate, comunitatea aceasta practică un fel de creştinism apucat, radical, venit direct din excesele cu adevărat anticreştine ale Evului Mediu.
„Oamenii voştri de litere şi politicienii voştri, ca şi printre ai noştri întreg clanul celor luminaţi, gîndesc cu totul altfel asupra acestor chestiuni. Ei nu au nici un fel de respect pentru înţelepciunea altora; în schimb, se încred pînă peste măsură în propria lor înţelepciune. Ei consideră că a distruge o ordine veche a lucrurilor, pentru simplul motiv că este veche, este un lucru întemeiat. "
Religia şi politica sînt foarte asemănătoare. Aş îndrăzni chiar să spun că, în sens antropologic, ambele solicită acelaşi palier al fiinţei. Asemănarea vine din faptul că şi religia şi politica pun omul în raport cu acelaşi lucru: puterea. Contactul cu puterea – a statului, a sistemului social sau a lui Dumnezeu – are un impact decisiv asupra omului.
Eram copil, aveam 11 sau 12 ani şi eram deja deprins cu caii. Pe hipodromul de la Ploieşti, în cuprinderea din mijlocul ovalului de zgură pe care alergau trăpaşii în faţa unei asistenţe colorate şi gălăgioase, joia şi duminica, se găsea o întindere de iarbă, numită de noi „teren“, unde făceam călărie.
De ce m-am gîndit la Batşeba şi la Margaret Thatcher cînd am fost rugat să exprim ce cred despre prezenţa doamnelor în politică? Am mai spus-o – pentru că am această obişnuinţă metodologică (o fi bună, o fi rea?) de a recurge la cazuistică de cîte ori încerc să trag concluzii despre fenomene ample, complexe, imposibil de cuprins la prima vedere.
În februarie 1950, Margaret Thatcher nu împlinise 25 de ani şi a candidat pentru un loc în Camera Comunelor din partea conservatorilor britanici. A atacat un fief laburist. A atras atenţia presei, mai ales pentru că era prima femeie care candida în acea circumscripţie şi, totodată, era cel mai tînăr candidat în acel scrutin.
Recent, o valoroasă colegă, pe a cărei expertiză mă bazez în mai toate judecăţile mele economice, m-a rugat să contribui cu un text la un proiect editorial pe care îl coordonează pe tema prezenţei femeilor în politică. Din motive integral imputabile mie, am ratat termenul de trimitere a contribuţiei mele.
Premierul israelian Benjamin Netanyahu crede că cele mai serioase ameninţări la adresa păcii sînt întîlnirea unui regim islamist existent cu armele nucleare (cazul Iranului) sau întîlnirea armelor nucleare existente cu un regim islamist (cazul Pakistanului).
Cine a pus mîna pe numărul de vineri, 28 ianuarie, al prestigiosului International Herald Tribune (IHR) a fost, cu siguranţă, frapat. Mai întîi, de capul de ziar – ceva despre Wikileaks, în condiţiile în care actualitatea internaţională era frămîntată şi extrem de generoasă pentru cei care decid subiectul cu care să deschidă ediţia unui mare ziar.
Lazurkina şi-a început vorbirea spunînd că a rezistat aproape 20 de ani în Gulag doar pentru că Lenin a fost mereu cu ea, în mintea ei, în sufletul ei. De dincolo de moarte, Lenin personal o susţinuse, o încurajase, o protejase, îi spusese mereu că ea, cea din lagăr, este adevărata bolşevică, şi nu Stalin. Congresul e cuprins de fior şi aplaudă in crescendo.
Nu-mi pot ierta lipsa talentului poetic. Nu găsesc nici o explicaţie plauzibilă faptului că nu pot scrie poezii. Prin urmare, incapacitatea mea de a fi poet este de neiertat. Întreabă-mă care sînt poeţii pe care i-aş lua cu mine pe o insulă pustie. Hai, întreabă-mă, dacă vrei să-ţi întorc spatele cu dispreţ.
Recenta inflamaţiune publicistică generată de acea emisiune a dnei Eugenia Vodă, în care dl Ion Cristoiu a fost tandru cu memoria Căpitanului* readuce în discuţia publică de la noi dilema morală esenţială cu care lumea a ieşit din secolul al XX-lea: comunism vs fascism, Gulag vs Auschwitz, Stalin vs Hitler. Această discuţie nu se va opri curînd pentru că există multă frustrare în chestiune.
"Din ce în ce mai des, mi-e teamă că o să dezamăgesc teribil, că o să dovedesc lipsa mea de calificare pentru această funcţie, că în ciuda bunei mele credinţe o să continui să fac greşeli din ce în ce mai mari, că o să încetez să mai merit încredere şi, prin urmare, că o să pierd dreptul să fac ceea ce fac."
Prima. Prin 1906, undeva într-o garsonieră înghesuită a marelui New York (probabil), locuiau cu chirie de 8 dolari pe săptămînă dl James Dillingham Young şi soţia lui, Della. Se iubeau frumos şi asta îi făcea să treacă peste necazurile sărăciei tot mai apăsătoare, după ce venitul lui Jim coborîse de la 30, la 20 de dolari pe săptămînă.
Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Naşterii lui Iisus Hristos, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru, m-am gîndit să spun cîteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat şi dumnezeiesc praznic al mîntuirii întregii lumi. Aţi văzut că atunci cînd vine primăvara, mai întîi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale pînă la noi.
Mai mult ca de obicei, zilele astea mi-a fost dor de Matei Călinescu. Nu ştiu de ce – insondabilele resorturi ale memoriei afective! M-am gîndit mult la el în zilele din urmă. Aseară, mă plimbam prin cartier şi am trecut pe lîngă micul restaurant libanez unde ne întîlneam pentru prînz de cîte ori venea în Bucureşti.
