Pentru a pune comentariul meu într-o perspectivă anume, mă gîndeam să continui ce-am început săptămîna trecută, cu privire la operaţiunea de publicare a peste 250.000 de documente ale Departamentului de Stat american pe site-ul Wikileaks.org, cam aşa: Julian Assange, fondatorul Wikileaks.org, este un antiamerican.
Ceea ce face deja faimosul website Wikileaks.org poate fi socotit un scandal imens sau o revoluţie informaţională în desfăşurare sau, dintr-o calmă perspectivă dilematică pe care o prefer, o provocare fără precedent la adresa democraţiei şi a unuia dintre cele mai importante produse democratice: jurnalismul liber.
Cînd scrie despre gramatica universală şi despre ştiinţele cognitive, îl găsesc fascinant – cînd scrie despre politică, relaţii internaţionale şi globalizare, Noam Chomsky nu îmi este deloc simpatic. Şi totuşi, cînd spune că, după experienţele Hitler şi Stalin, nu ar mai trebui să acordăm statului, în nici un fel, dreptul de a stabili care este adevărul, nu mă pot opri să nu-i dau dreptate, măcar parţial.
Nu-mi dau prea bine seama de ce lui Ernie Rizzo îi era dat să se confrunte cu situaţii demne de cea mai bună literatură poliţistă şi, prin urmare, a ajuns după vreo două decenii de meserie să fie socotit cel mai celebru detectiv particular al Americii.
Mă întreb cum anume gestionează ceilalţi sentimentul acela tăios şi adînc pînă în viscere, cu gust amar şi efect de venin, greu ca plumbul şi vibrant ca un roi de albine sălbatice pe care îl are oricine întîlneşte şi recunoaşte un ticălos. De cîţiva ani, eu mă tratez livresc. Mă reped la carnetele mele de notiţe şi improvizez un text despre ipochimen, aşa cum îmi imaginez că l-ar fi scris Borges pentru Istoria universală a infamiei.
În memoria colectivă a societăţii americane, termenul „majoritate tăcută“ este legat, imediat, de Richard Nixon. În noiembrie 1969, în faţa unui val de mari demonstraţii împotriva războiului din Vietnam, zgomotoase şi, adesea, nervoase, preşedintele Nixon a cerut, într-un discurs patetic, susţinerea majorităţii tăcute. În fond, Nixon observase că, deşi manifestaţiile cu care se confrunta adunau zeci sau chiar sute de mii de oameni, deşi media reflecta copios aceste acţiun.
Acum vreo cinci ani, publicam în acest colţ de pagină următorul text: „Este un semn al vremurilor noastre şi, cred eu, un semn destul de neliniştitor faptul că ne plictisim din ce în ce mai în puţin. (Recunosc, parafrază după Valéry). Că nu ne place să ne plictisim, înţeleg. Că ne place că nu ne mai plictisim, mă nelinişteşte.
"Toată viaţa mea adultă, am avut sub haină o spaimă ca o vulpe care mă muşcă mereu. Toată viaţa mea adultă, am fost îngrijorat ca nu cumva această spaimă continuă să se vadă. Spaima aceasta este o anxietate sau poate conştiinţa a ceva rău ce nu mai ştiu dacă am făcut sau voi face – habar n-am! Unii pot să identifice relativ precis momentul în care s-au desprins de copilărie: prima experienţă sexuală sau primul examen dificil la şcoală sau căsătoria sau primul job. Şi eu pot."
Conform rezultatelor unui sondaj publicat zilele trecute în presa centrală, 76% dintre români vor ca prim-ministrul să fie ales direct de electorat, 12% cred că şeful Guvernului ar trebui ales de parlamentari, iar 7% consideră că ar trebui desemnat de preşedintele României. În acelaşi timp, 96% dintre români cred că preşedintele României trebuie ales direct de cetăţeni.
„Cea mai rea întorsătură de situaţie nu poate fi niciodată plănuită pentru că se întîmplă, întotdeauna, dintr-o coincidenţă“ – scrie undeva Dürrenmatt, maestrul teatrului epic, adică maestrul genului dramatic care exclude iluzia şi refuză jocul părerilor sau al speculaţiilor. Se întîmplă ceva în jurul tău. Nu ceva ce ai provocat tu, ci ceva ce se întîmplă exact în momentul în care eşti acolo. Cum s-ar spune în filmele americane, ai fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Am fost invitat recent să vorbesc, în cadrul unei prestigioase adunări, despre fundamentele etice ale capitalismului românesc. Fireşte, subiectul m-a incitat şi, fără să stau prea mult pe gînduri, mi-am început intervenţia referindu-mă la faimoasa carte a lui Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului – probabil că nouă din zece vorbitori pe tema eticii capitalismului pomenesc celebrul op, în primele fraze ale cuvîntării.
Îl văd, îl simt, îl ştiu. Sufletul administraţiei noastre este sufletul lui Ghiţă Pristanda, poliţaiul. Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Iată-l: „PRISTANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! Greu de tot... Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: «Mai roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!... “
În primăvara acestui an, un venerabil parlamentar britanic s-a retras din Adunarea Parlamentară NATO. A fost membru al acestei Adunări mai bine de trei decenii. Mulţi ani, a condus delegaţia britanică la Adunare, iar serviciile pe care le-a adus extinderii şi consolidării Alianţei Nord-Atlantice sînt unanim recunoscute în comunitatea euroatlantică.
Teoretic, nu ar trebui să-mi placă „teoreticienii“ în politică. Nici lui Edmund Burke – îl recitesc mereu cu nestinsă fascinaţie! – nu-i plăceau. Burke, se ştie, nu a scris cărţi de politică, nu a elaborat tratate, şi nici măcar n-a încercat eseul. Burke a făcut politică şi, prin urmare, ceea ce ne-a rămas de la el sînt cuvîntări şi scrisori, polemici, apărări sau puncte de vedere redactate la cererea cuiva.
V-aţi întrebat de ce ştirile din Irak nu se mai regăsesc în buletinele de ştiri? Simplu – pentru că în Irak lucrurile merg nesperat de bine. „Nesperat“ trebuie înţeles, firesc, în contextul depresiei care ne cuprinsese pe toţi în anii 2005-2006, cînd Războiul din Irak părea definitiv pierdut şi aproape nici o speranţă nu licărea la orizont. Propensiunea presei spre dezastre se mai conjugă, în acest caz, cu altceva: antipatia generală faţă de preşedintele Bush.
În iunie 1896, William James, clasicul pragmaticilor, a ţinut la Clubul de Filozofie al Universităţilor Yale şi Brown o conferinţă, intitulată „Voinţa de a crede“, pe care a deschis-o cu o întrebare preluată dintr-o recentă lectură a sa: „Care este diferenţa dintre justificare şi sanctificare?“.
G.H. Smith nu a înţeles niciodată de ce, cam de vreo 20 de ani, tot mai mulţi oameni din jurul său credeau că şi-a pierdut minţile. Acum cîteva zile, stînd încătuşat în faţa judecătorului curţii din St. Charles, fără să simtă nici furie, nici amuzament, se gîndea la o posibilă explicaţie.
Tony Judt a murit. De cîţiva ani era prizonierul unei boli teribile, care, ca orice boală teribilă, are două nume: unul înspăimîntător, scleroză laterală amiotrofică, şi altul blînd şi misterios, boala lui Lou Gehrig. Cînd a aflat diagnosticul, în septembrie 2008, a ştiut că va fi, în cele din urmă, învins. În ultimii doi ani, a publicat mici confesiuni despre starea sa şi despre evoluţia implacabilă a bolii.
Inundaţii, secete, răpiri, atacuri teroriste într-o ţară în care se află cîţiva turişti români, orice eveniment din prima pagină a ziarelor cu un titlu care cuprinde cuvîntul „criză“ produce, automat, şi în trupul de moluscă absurdă şi imprecisă al administraţiei noastre, o celulă. De criză, bineînţeles. Şi e de înţeles, pentru că celula prezintă cîteva mari avantaje.
De cîtva timp, cititorii acestui colţ de pagină vor fi sesizat o schimbare. După ce ani de zile am comentat, mai ales, evenimente din realitatea politică internaţională, am început să spun poveşti. Se ştie, puterea poveştilor este cu mult mai mare decît cea a ideilor sau a părerilor.
De fiecare dată cînd particip la reuniunile Adunării Parlamentare NATO, mă bucur să-l revăd pe doctorul Wladyslaw Sidorowicz. Este senator polonez, actual membru al „Platformei Civice“ şi, ceea ce mă face să îl respect infinit, fost membru marcant al „Solidarităţii“ de la înfiinţare pînă tîrziu, în 2001, cînd a decis să participe la constituirea „Platformei Civice“, alături de alţi foşti combatanţi.
Yemenul este prima ţară din istorie care, cît de curînd, va anunţa oficial că nu mai are deloc resurse naturale de apă potabilă. Jumătate dintre locuitorii ţării trăiesc din venituri de sub 2 dolari pe zi. Yemenul este o ţară puternic islamizată şi, de cîţiva ani buni, tot mai tribalizată. Acum 2000 de ani, peisajul arăta cu totul altfel. Ptolemeu numea această parte a lumii „Arabia binecuvîntată“.
Întîmplarea face să scriu acest al doilea şi ultim text despre dl Dan Diaconescu şi OTV-ul său a doua zi după ce au apărut în presă extrase din motivarea hotărîrii judecătoreşti care l-a eliberat pe faimosul jurnalist din arestul preventiv. „Tribunalul apreciază că există date că prezumtivul grup infracţional organizat foloseşte mijloace laborioase mascate în spatele unui post de televiziune şi invocînd, pentru a da o aparenţă de legalitate activităţii infracţionale, libertatea presei, denaturîn
OTV e un produs dionisiac. Se consumă noaptea, eventual cu lumina stinsă, cînd omul e în cea mai intimă stare cu putinţă înainte de a se deda somnului în propriile aşternuturi. Pe ecran, sufletul României profunde de azi se exhibă extatic.
În acea zi din vara anului 1826, Stendhal stătea pe bancă, la umbră, în grădina liniştită a mănăstirii, delectîndu-se leneş cu privirea lacului Albano. Lent, ca într-o reverie, a început să scrie – cu vîrful bastonului de care, de cîţiva ani nu se mai despărţea – litere în praful aleii. Păreau fără sens: VKAPARMGMGAPABMDCGA. A zîmbit privind cum literele acestea nu se pot regăsi într-un cuvînt. Sînt prea multe şi prea dezordonate. Literele acestea sînt, de fapt, iniţialele fostelor sale iubite.
Imediat după 1990, a început în România voga jurnalelor şi a memorialisticii. Pe de o parte, era nevoia de mărturisire. Oamenii, care trăiseră comunismul (de la început perceput drept un timp extraordinar) într-un fel pe care îl credeau exemplar, vroiau acum să povestească.
Constantin Noica spunea că lansajul filozofic poate porni de la absolut orice lucru de pe lumea asta. Cu alte cuvinte, în ochii filozofiei nu există lucru banal. Aşadar, mă simt încurajat să vă împărtăşesc ceea ce am aflat despre scobitori.
Margot Fonteyn (1919-1991) a fost nu doar steaua cea mai strălucitoare din istoria colosală a „The Royal Ballet“, ci chiar balerina absolută a secolului trecut. Era deja o celebritate cînd a dansat pentru prima dată cu Rudolf Nureyev în Giselle, pe 21 februarie 1962, la cîteva luni după ce marele rus a rămas în Occident. La sfîrşitul spectacolului, cînd ovaţiile îi copleşeau în faţa cortinei căzute, Nureyev a îngenuncheat şi i-a sărutat mîna.
Există, credea filozoful britanic, trei metode prin care oamenii raţionează practic sau, cu alte cuvinte, decid ce trebuie să facă: egoismul raţional, care îi obligă să facă exclusiv ceea ce ei cred că e bine pentru ei; bunul-simţ sau moralitatea intuitivă, care îi obligă să se supună regulilor şi preceptelor morale care domină timpul vieţii lor; benevolenţa raţională, care, în termenii utilitarismului, îl obligă să producă cel mai mult bine pentru cei mai mulţi oameni cu putinţă
Criza economică acoperă tot spaţiul mediatic. E normal, dar nu e bine. Copleşite de veşti proaste, urechile cetăţii nu mai pot auzi dezbaterile extrem de interesante care au loc în Parlament, pe marginea unor legi. E păcat. Nu din alt motiv decît acela că asemenea dezbateri pe marginea unor acte normative rar se pot auzi sub cupola imensă a Parlamentului.
Prietenul meu Samuel Beckett a murit pe 22 decembrie 1989. În ziua în care pentru el s-a sfîrşit, pentru mine a început. În destinul său, aşteptarea s-a stins. În al meu, aşteptarea, pînă atunci cuminte, gri, pe cît de mare pe atît de domoală, s-a colorat agresiv, a explodat ca un ţipăt, a devenit o farsă, m-a obosit şi m-a îmbătrînit.
M-a pus pe gînduri o afirmaţie recentă a unui important ministru. Spunea domnia-sa într-un interviu acordat unei publicaţii centrale că singura dependenţă energetică a României, în acest moment, este cea faţă de Rusia, prin gaz, şi că prezenţa investitorilor ruşi în sistemul nostru energetic ar trebui încurajată, inclusiv prin afilierea noastră la megaproiectul South Stream.
Defectul reformei educaţiei noastre este acela că ignoră iresponsabil miza etică a educaţiei, fiind preocupată de reducerea numărului de ore şi de uşurarea ghiozdanului. Adoptîndu-se rigid principiul relevanţei dimpreună cu restrîngerea numărului de ore, se va diminua studiul în domeniul umanist. Sînt în curs de dispariţie, dacă nu au şi dispărut deja, latina, logica, retorica, muzica şi nici măcar filozofia nu se simte bine.
În 1934, Alexandru Sahia călătorea în URSS, trecînd prin Polonia. După călătorie, avea să scrie una dintre puţinele cărţi apologetice la adresa Sovietelor, apărute în România interbelică.
De cîţiva ani, ador documentarele. Mă afund într-un documentar cu o voluptate mai accentuată decît în orice lungmetraj artistic. Faptul că cel mai bun făcător de documentare pe care îl cunosc spune că documentarul nu este obiectiv mă stabilizează în plăcerea mea.
Pe 21 martie 2002, Rodolfo Baiza Hernandez a fost executat prin injecţie letală la închisoarea federală din Huntsville, Texas. În martie 1985, ucisese şi jefuise cîţiva imigranţi mexicani care tocmai trecuseră ilegal graniţa în Statele Unite. A fost imediat arestat. În septembrie 1985, a fost condamnat la moarte într-un proces fără multă istorie
Anul 2002 s-a terminat cu o iarnă agresivă la Chicago. Vîntul rece lovea şuierînd nămeţii şi bieţii oameni treceau pe străzile oraşului grăbiţi, ca sub asediu, cu nasul în fulare groase. În acea dimineaţă sticloasă de decembrie, sub un ger înalt şi ameţitor, am ajuns în campusul Universităţii din Chicago. David Brent, legatarul american al lui Mircea Eliade, îmi aprobase amabil cererea de a răsfoi arhiva personală a lui Eliade, aşa că urma să petrec toată ziua la biblioteca Regenstein.
Din punct de vedere sociologic, boema este un fenomen marginal. Sau, mai bine zis, al marginalilor. Oamenii care îşi permit să piardă noapte după noapte fără să simtă în vreun fel constrîngerea unui program a doua zi nu sînt dintre cei obişnuiţi. Nu sunt obişnuiţi nici oamenii care preferă noaptea zilei.
Cînd februarie s-a topit, rece şi indecis, în martie, Chopin a împlinit 200 de ani. Naşterea sa, oricît de certă, este cumva misterioasă. Actele de stare civilă indică data precisă a naşterii: 22 februarie 1810.
De cîte ori venea la Paris – şi asta se întîmpla cel puţin o dată pe an – profesorul Charlie Citrine Jr. ajungea în chiar prima după-amiază a sejurului său la Café de Flore sperînd să se întîlnească, într-un fel sau altul, cu spiritul acelei Europe despre care vorbea an de an studenţilor săi de la University of Chicago la cursul său de istorie a ideilor secolului XX. Ştia că vînează umbre, pentru că la Café de Flore vin, acum, numai turiştii. Vremurile în care cafeneaua era frecventată de spirit
În august 1915, Henry James a acordat primul său interviu pentru The New York Times. Avea 71 de ani (a murit, de altfel, la cîteva luni după apariţia interviului), era deja celebru în lumea literelor şi se implicase serios în efortul de război, devenind preşedintele unei organizaţii despre care aflăm totul din chiar denumirea ei: American Volunteer Motor Ambulance Corps.
Undeva, spre sfîrşitul Eticii Nicomahice, Aristotel spune că marea problemă a sofiştilor era aceea că puneau semnul egalităţii între politică şi retorică. Pentru sofişti, cu alte cuvinte, politica era discurs şi atît. Spre deosebire de Platon, Aristotel nu dădea multe parale pe sofişti şi excesul retoric al acestora era unul dintre motive. Pe de altă parte, epoca de glorie a sofiştilor (patru-cinci secole înainte de Cristos) a coincis cu o democratizare evidentă a Atenei.
Franţa a decis să vîndă Rusiei una dintre cele mai puternice maşini de război construite vreodată: nava de asalt Mistral L 9013, cu opţiune pentru alte trei asemenea nave. Preţul: 750 de milioane de dolari bucata. Mistral transportă 1000 de soldaţi, elicoptere de asalt (18 grele sau 35 uşoare), patru barje de desant, un batalion de tancuri plus alte 70 de blindate, avînd la bord şi un spital cu 70 de paturi.
Isaiah Berlin îşi începe celebrul eseu* despre gîndirea lui Tolstoi asupra istoriei – aşa cum reiese ea din Război şi pace – citînd un vers din puţinele fragmente care ne-au rămas de la poetului antic Arhiloh (680 – 645 î. Hr.): „Vulpea ştie multe lucruri, dar ariciul ştie un singur mare lucru“. Prelungind versul în metaforă, Berlin distinge între două categorii de intelectuali, de oameni, în general.
1) Am trăit toată copilăria mea auzind despre „generaţia de sacrificiu“. Am aflat că generaţia părinţilor mei a trebuit să-şi explice sărăcia şi traiul greu ca pe un sacrificiu care avea acest sens: copiii o vor duce mai bine. De mic, mi s-a băgat în cap că aşa e firesc – părinţii se sacrifică pentru copii. Fiind firesc, e nobil. Este una dintre acele datorii care, deşi îl îngenunchează pe om, înalţă umanitatea din el.
Am auzit, adesea, că statutul de victimă aduce beneficii. Unii spun, de pildă, că un joc abil „de-a victima“ a asigurat chiar cîştigarea recentelor prezidenţiale.
Solitar şi solidar
La sfîrşitul anului trecut, anticipînd comemorarea a 50 de ani de la decesul lui Albert Camus, Nicolas Sarkozy a propus aducerea osemintelor acestuia la Pantheon. Jean Camus, fiul autorului, s-a opus vehement, denunţînd o operaţiune de recuperare politică. Catherine Camus, fiica autorului, altfel foarte dedicată perpetuării memoriei ilustrului ei tată, a tăcut misterios.
Sincer, tema rolului şi rostului intelectualului în viaţa politică începe să mă enerveze. Nu spun că nu ar mai trebui discutată – dimpotrivă, îi recunosc o anumită utilitate în imediat. Nu spun că recurenţa ei nu are just temei – dimpotrivă, în ultimii 20 de ani nu cred că există un singur exemplu românesc în care mariajul dintre un intelectual şi un partid să fi fost fericit pentru ambele părţi.
Din cînd în cînd, Vladimir Tismăneanu strînge în volum articole şi eseuri, interviuri şi conferinţe pe care, în prealabil, le răspîndeşte cu generozitate în media. Pentru cei interesaţi de gîndirea sa – mulţi, nu mă îndoiesc – asemenea decizii ale autorului sînt extrem de importante. A fi la curent cu Vladimir Tismăneanu înseamnă, mai ales în anii de după 2003, de la Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, să urmăreşti publicaţii precum Evenimentul Zilei sau 22, dar
Pentru preşedintele american Barack Obama anul 2010 începe cu totul diferit decît începea 2009. Atunci, o lume întreagă îşi punea speranţele în el. Acum, tot mai mulţi se declară dezamăgiţi. În cifre, acest început de an pentru Obama înseamnă că procentul americanilor care cred că face o treabă bună la Casa Albă a scăzut la puţin sub 50%, ceea ce înseamnă cea mai joasă cotă de încredere pentru un preşedinte american după primul an de mandat. Căderea este colosală: într-un an, primul!, Obama pier
