M. a luat-o complet razna. Repetă întruna cuvintele: presă, martori, scandal. Vrea să organizeze un sonor proces de adulter, paternitate și partajare a bunurilor (în speță, a litierelor). Și, vă previn, domnule profesor, v-a numit, spre satisfacția mea, recunosc, președintele completului de judecată!“
Corectoarea a jucat, pur și simplu, fotbal cu nefericitul text, dactilografiat, impecabil îngrijit, pe noua mea (atunci) mașină de scris, din Albion, Remington (prevăzută cu diacritice autohtone: ce mai, dacă publicistica ar fi fost manelistică, mă puteam considera un barosan al epocii.
Am scris aici, în mai multe rînduri, despre „romgleză“ și despre ravagiile pe care le face acest nou „limbaj“ în comunicarea dintre noi. Nu discut motivele care au dus la nașterea lui. Ele pot fi intuite. Problema mea nu este totuși impactul în sine al englezei asupra românei.
Aidoma tipului care ne-a interpelat, atît de nonșalant, pe mine și pe David Lodge, în decorul FILIT-ului ieșean din 2014, „homleșii“ aciuați pe la întîlnirile intelectuale au un grad de educație avansat, pe care nu l-ai bănui, luînd în considerație nefericita lor condiție.
„După o vreme, am intrat la idei. Țîșnică se îmbrăca tot mai straniu. Și-a lăsat barbă și plete teribil de lungi. Ulterior, le-a asortat, ca să spun așa, la un costum național autentic, pe care și l-a procurat de la cineva din satul natal.“
Pe fondul multiplelor crize din sistemul sanitar, am aflat recent (și) despre concedierea intempestivă a unui fost coleg de liceu, Luca Lucușor Lucinschi, din postul de doctor neurolog (șef de secție) al unui important spital regional. Ce se întîmplase oare?
Doi tipi solizi, rași în cap, cu ochelari de soare, tricouri negre și brațele pline de tatuaje. Fără să-și adreseze vreo vorbă, deschid portbagajele și scot – fiecare – cîte o servietă de piele. Le schimbă între ei și, tot tăcuți, se despart.
Nu fac parte din categoria snobilor care, mimînd voluptatea neostoită a „culturii înalte“, disprețuiesc – de regulă, zgomotos – televiziunea, caracterizînd-o, plenar, drept trivială și decerebrată. Dacă am ce vedea, îmi place să mă uit la televizor.
Am demarat niște inspecții prin țară“, continuă Mărțișor, „mai mare dragul! Tăiam în carne vie! Scriam rapoarte detaliate despre neregulile descoperite și ceream conducătorilor ministerului rezolvări urgente, oferind totodată schița soluțiilor posibile.“
Noțiunea de „candidat manciurian“ intrigă încă multă lume din spațiul anglofon, unde a fost introdusă de scriitorul Richard Condon, prin intermediul celebrului său roman, The Manchurian Candidate, și consacrată ulterior în ecranizările succesive ale poveștii, aparținînd „laboratoarelor“ infatigabile de la Hollywood.
De ce aceste schimbări bruște de greutate și de unde stările emoționale contradictorii, invers proproționale cu „realitatea“ propriei corporalități? „E o poveste complicată“, a admis Marțipan. „Am slăbit impresionant, urmînd ad litteram un regim fără carbohidrați. Inițial, a fost bine.“
Oferea soluții abracadabrante și urla tarzanian, îndemnînd la revoluție. Îi țintuia, amenințător, cu degetul, pe chelnerii înfricoșați, numindu‑i „agenți sub acoperire“ și „exponenți ai Imperiului Groazei“.
M-am bucurat că decisesem deja să nu mai candidez la un nou mandat de decan. Cine știe ce idei trăsnite aș mai fi pus în practică la Literele din Iași? Cursuri de sanscrită, farsi ori dalmată. Nici dialectul zulu nu mi-ar fi sunat rău.
Învățătoarea noastră nu se omora după „prelegerile“ despre istoria glorioasă a partidului și nici după intonarea imnului de stat la debutul și sfîrșitul orelor. Copiii relatau, nestingheriți, bancuri cu geniul din Carpați, bancuri pe care le auzeau, fără îndoială, în mici conclavuri domestice.
Alături de capacitatea „de a concepe de-neconceputul“, despre care scria, admirabil, nu demult, Andrei Pleșu, sîntem înzestrați și cu abilitatea de a prefera, măcar uneori, de-nepreferatul. Ne referim la liberul arbitru ca la un drept inalienabil al individului.
„În 1985, pe cînd eram elev de liceu, în localitatea noastră a venit primar un medic veterinar dintr-o comună învecinată, Esteban Fudulie pe numele lui singular. Numele avea o istorie, aidoma și personajul.“
Într-una dintre cărțile mele favorite, Peripețiile bravului soldat Švejk în Războiul Mondial, Jaroslav Hašek povestește, prin intermediul inubliabilului său protagonist, despre un țucălar care-i era atît de devotat stăpînului-comandant, încît își nega propriul eu.
Am recitit, recent, fragmente din dosarul de Securitate al monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt, publicate mai de mult în presa culturală autohtonă.
„Bine, domnișoară“, îi zic foarte consternat și, totodată, neinspirat, „dar ceea ce afirmați este o prostie! V-am dat exemplul cu Cedează trecerea numai pentru a vă determina să rețineți mai ușor!“ „Mă iertați“, mi-a întors-o, indignată, fata, „n‑am știut că dumneavoastră spuneți, la curs, prostii.“
Ce făcea doamna în chestiune atîtea ore zilnic la calculator? Întrebarea aceasta fără răspuns îi făcea creierul șvaițer, alungîndu-i complet liniștea și odihna. Desigur, ca șef direct al ei, Iacob ar fi putut să o întrebe, dar am clarificat deja că omul avea o decență nativă și, în consecință, un accentuat sentiment al ridicolului.
Henry Wilt, prizonier într-un mariaj monoton şi blocat în poziţia de asistent de rangul doi, se consideră un ratat irecuperabil, dezvoltînd sumbre reverii diurne, cu iz freudian. Visează să-şi ucidă soţia casnică, supraponderală şi mereu nemulţumită, şi îşi urăşte – pînă la disperare – studenţii rudimentari.
„Pe nepusă masă, taică-meu a dezvoltat, acasă, o psihoză inversă. Vrea să treacă fraudulos granița și să emigreze în Germania. S-a săturat, îmi spune conspirativ, de tiranul ăsta de Ceaușescu!“
„Pînă și pisica mea, Esmeralda“, a continuat moderatorul TV trist, „m-a mușcat azi dimineață de ceafă, deoarece – sînt convins – nu m-a recunoscut… Uită-te și tu! De cîteva minute, sînt urmărit agresiv de polițaii ăia cu mutre de mardeiași.“
Femeia intră în biroul decanului cu gesturi sigure și se așeză direct, fără să aștepte să fie invitată. Puse pe birou un dosar voluminos, îngălbenit de vreme. Privea fix. Ochii îi străluceau precum două faruri în noapte, lăsate, neglijent, pe „faza lungă“. Decanul se înfioră.
Bestia de germană pusese ochii pe mine de la întîia oră. Nu‑i plăcea lungimea părului meu. Venea lîngă mine și își înfigea degetele în șuvițele de la ceafă. Rămînea într-o stranie expectativă pentru mult timp, savurînd, cu metodă, starea mea de paralizie psihologică.
Cînd ai greșit ceva neintenționat, trebuie să te grăbești să mai păcătuiești o dată – a doua oară, desigur, cu intenție! –, pentru a putea fi scuzat „la pachet“, adică o singură dată. Mai pe șleau exprimat, comite două mizerii în lanț și bucură-te de privilegiul unui gest unic de iertare!
S-a scuturat terifiant în faţa lor, ca după un frison puternic. Şi-a ridicat puţin masca (atît cît să i se vadă gura) şi a rostit cu glas cavernos, venit parcă din povestirile gotice ale lui Poe: „Eu sînt Cocoşatul de la Rotterdam“.
„Mai lucrez la finisaje, șlefuiesc, cum ar veni. Teza este gata și sînt foarte mîndră de ea, dar am pretenții de perfecționistă, nutresc convingerea că aparțin lumii celor care mîngîie verbul, cuvîntul scris, în monumentalitatea lui sacră-originară, pînă îi dau străluciri diamantine.“
M-a apucat impulsul revanșard și am decis să fiu ticălos. Le-am dat subiect fix din materia discutată în cursul buclucaș. Spre oroarea mea, singurul literalmente nepregătit fu Marțian. Ceilalți învățaseră pe rupte. Or, eu pot fi rău, la rigoare, dar nu și incorect!
Bunul meu vecin, domnul Amorel Mirabel Onanescu, pensionar în etate de 87 de ani, stătea abătut, într-o dimineață, la intrarea în scara blocului, contemplînd frunzele uscate, purtate de vînt în toate direcțiile.
„Domnu‘ Menghele, gata cu abuzul! Mă doare sufletul să o spun, dar nu mai pot profita de bunăvoinţa dumneavoastră! Vă rog să nu mai munciţi la secretariat! Dedicaţi-vă timpul doar cercetării şi predării. Sînteţi un intelectual de prim rang, nu vă puteţi irosi între aceste hîrtii.“
Povestea, într-un text, Andrei Pleşu cum, deplasîndu-se pe coridorul unui spital bucureştean, a auzit un pacient (care-l studiase preţ de cîteva secunde) spunîndu-i altuia: „Uite-l pe Liiceanu!“ Este posibil totuşi să am o scăpare şi să fi fost vorba despre Gabriel Liiceanu care, într-o situaţie similară, aude: „Uite-l pe Pleşu!“
Nu cunosc dramă mai stranie decît cea hărăzită colegei mele de facultate, Miorlette Miorleanu. Se întîmpla în urmă cu aproape trei decenii, dar îmi amintesc şi astăzi puternica emoţie ce cuprinse întreaga grupă de Engleză la aflarea veştii anulării căsătoriei amicei noastre cu prietenul ei încă din liceu.
În ciuda caracterului lor sociabil, americanii devin rezervaţi atunci cînd au de-a face cu ritualuri de comunicare umană prea repede glisante spre intimităţi inadecvate. Pupatul mîinii unei femei pe care abia o cunoşti se înscrie în sfera unei astfel de intimităţi, se pare, pentru standardele lor comportamentale.
În amfiteatru era o linişte mormîntală. Pînă şi lumina cenuşie, de început de toamnă, colora atmosfera funebru. Aprehensiunile decanului – declanşate încă din momentul acceptului său de a participa la festivitate – crescuseră gradual în intensitate.
„Tovarăşa dirigintă, vai, ce bine să vă găsesc şi ce bucurie să vă revăd! Vai, numai dumneavoastră ne puteţi ajuta! E o minune reîntîlnirea noastră şi o binecuvîntare, cu siguranţă, pentru copilaşul meu, dragul de Cristinel, pe care vi-l amintiţi neîndoios!“
Coridorul fierbea de aglomeraţie şi caniculă. Tinerii admitanţi şi părinţii lor – derutaţi de vastitatea labirintică a universităţii – mergeau în toate direcţiile, fluturînd dosare de înscriere la facultăţi. Doar un domn se plimba relaxat printre ei, complet imun la îmbrîncelile inerente ale multitudinii de oameni din incintă.
Uşa biroului decanului fu deschisă abrupt. Din cadrul ei, bătrînelul tremurător (care ţinea în mînă ceva ce aducea a tablou) începu să vocifereze piţigăiat: „Da, da’ domnul academician Preoţescu unde-i?“ Decanul îl recunoscu imediat pe pictorul octogenar Maimuţeanu, cîndva un personaj boem cu oarece notorietate în urbe.
Angoasa doamnei Nona Iepur-Mortadel a început în momentul în care nepotul favorit – Cristi –, elev în clasa a şaptea la o şcoală din America, îi spuse, în româna lui stricată: „Buni, semestru’ ăsta mi-au dat Apilin!“ Simţise în glasul cristalin al băieţelului o frică profundă, un strigăt mocnit după ajutor.
În a doua jumătate a anilor ’80, ajunsese faimoasă, printre redactorii din presa studenţească ieşeană, o contabilă-şefă din structurile UASCR, doamna Duminică, însărcinată cu autorizarea cheltuielilor de tipărire a revistelor Dialog, Opinia studenţească şi Viaţa Politehnicii.
Un volum de antropologie culturală, apărut la sfîrşitul anilor ’80 în SUA şi intitulat sugestiv Finding Freedom / În căutarea libertăţii, investighează pînă la detaliu fenomenul colonizării Americii, lăsînd să se înţeleagă că ar exista o întreagă „ştiinţă“, dacă nu chiar o „artă“, a emigrării.
Vă rog să citiţi cu atenţie următoarea epigramă (scrisă de Eugen Albu): „Cu omul neşcolit şi prost / Nu lupt, că n-are nici un rost; / Dar duc o luptă infernală / Cu prostul care are şcoală“. Ea se afla, în urmă cu vreo doi ani, pe peretele frontal al unuia dintre numeroasele birouri administrative din universitatea unde lucrez.
Debarasîndu-mă recent de cîteva zeci de kilograme de hîrtie tipărită, am descoperit, într-un colţ, o revistă mai puţin obişnuită. Este vorba despre Dino, „o publicaţie a copiilor“, cum mă avertizează coperta, plină de „jocuri“, „concursuri“ şi, desigur, „benzi desenate“.
Mai în vîrstă decît ceilalţi, extrem de gras, cu mustăţi şi favoriţi gigantici, de secol XIX ai fi spus, cu degetele pline de bijuterii şi capul acoperit de o pălărie mare, de tip texan, bărbatul îşi conducea trupa, în mod evident, cu mînă de fier. „Aicilea se dă xerox, cucoană?“
Recitesc un roman interesant, Rugaţi-vă pentru Fratele Alexandru al lui Constantin Noica. Este vorba despre jurnalul captivităţii filozofului în temniţele comuniste, din anii ’50-’60, ca rezultat al scandalului „cărţilor împrumutate“, care a afectat un număr mare de intelectuali bucureşteni la vremea respectivă.
De cînd sînt universitar – adică de aproape un sfert de secol –, am trăit o stare de fobie în preajma şi pe parcursul lunii iunie, deşi, paradoxal, aceasta e chiar luna în care m-am născut în urmă cu 47 de ani. Sînt trist şi degrabă angajabil în tulburătoare panici în intervalul blîndului Cireşar.
Articolul profesorului Liviu Papadima din Dilema veche nr. 594 surprinde, interesant, o problemă majoră a lumii de azi – raportarea mentalitară (de grup) la noţiunea cuvîntului dat. Analiza autorului mi se pare demnă de luat în considerare în spaţiul etic mai curînd lejer al universului nostru mioritic.
Lui Bogdan nu-i plăcu din start numele candidatului pentru postul de „femeie de serviciu“: Nunuţă Mamel. Oricum detesta aceste competiţii la care poziţia sa de şef al administraţiei pe facultate îl obliga să participe periodic ca „preşedinte de comisie“.
Îi aminteam, într-un articol anterior, pe transcendentaliştii americani şi, cu precădere, pe Henry David Thoreau, exoticul „nesupus civic“ al Lumii Noi. Asemenea lui, Walt Whitman, poetul eului impersonal, este, fără îndoială, la rîndul său, un caz special.
