Maimusică s-a articulat, brusc și zgomotos, peste țeastă chiar în toiul discursului înflăcărat ținut de marele șef. Derutată de sunete, sala a început să aplaude deodată furtunos.
Bunăoară, termeni precum „onestitate“, „adevăr“, „credinţă“, „loialitate“, „caracter“ nu mai dezvăluie acum, în mentalul colectiv juvenil, nici o urmă de solemnitate, stîrnind, cel mult, ilaritatea.
Tînărul ţăran cu aspect patologic fusese nu de mult chemat la recrutare. Prezentat conştiincios la Centrul Militar din Iași, băiatul aflase, în urma controlului efectuat de către doctorii de acolo, că este suspect de o boală, pesemne serioasă.
„Acu’ țcrie despre Ieminețcu, țecuristu’ ista de Gore. Pe vremuri îi trădțea cu Țiausescu, mînca-l-ar tata pe iel de golănas.“ „Haide, dom’ profesor“, zice un alt moșneag, cu voce baritonală, din spate, „las-o mai moale, că și mătăluță ai dat din cioculeț odinioară ca un cintezoi! Mamă-mamă, ce ne mai prelucrai cu omul nou la ședințele de partid pe facultate, în postura ta de neobosit secretar cu propaganda…“
M-a dat jos din mașină și m-a caftit ca pe hoții de cai. Cică era un vechi parior care se recupera acum, cu tratament psihiatric, din teribila adicție, iar eu l-aș fi aruncat, iarăși, în viciu…
La ce folosesc atîtea ședințe de dezbateri și polemici legate de substanța noilor acte normative (care, chipurile, trebuie aduse la zi și adaptate cerințelor prezentului), cînd, în realitate, toți admitem tacit, ele vor fi aceleași și mai departe, poate, să zicem, cu benigne retușuri stilistice?
Mama, dimpotrivă, profesoară de istorie, era creaționistă, religioasă pînă în măduva oaselor. A insistat, vehement-agresiv, să mă cheme Teodrag, adică iubitorul de Dumnezeu.“
Exista în urbe un prestator „de servicii“ pentru doamne „în etate“, supranumit Povestitorul (similar pesemne acelui The Comedian/Comicul din Seinfeld, culmea, român de origine, dacă vă amintiți detaliul din minunatul serial al anilor ’90!), bucuria și visul femeilor din toate timpurile.
Voi fi un șef de scară autentic!… Prima măsură, Codrine, va fi să-ți deleg ție problemele parcării, salubrității și contractelor cu regiile. După aia mai vedem!
Adolescenții din anii ’70-’80, oricît de credincioși s-ar fi arătat spațiului science-fiction, dezvăluiau limite în conceperea rațională a ideii de voiaj temporal.
Vina pentru ruptură rămîne, exclusiv, a clasei politice, care nu mai are nimic de oferit în actul electoral – marcat de absenteism grav! – și trebuie, ca atare, asanată civic în mod plenar. Cîtă vreme politicienii vor dialoga cu o populație și nu cu un popor, mă tem că teribila scindare va continua.
Teribil de „aplicate“ s-au arătat a fi și lozincile cu simțul actualității: „Altă întrebare: pe cînd la închisoare?“, „Altă întrebare, altă guvernare!“, „Cioc, cioc! – Cine e? – Altă întrebare!“ și „Altul între bare: Iordache poreclit Ciordache!“
Donald Trump are o familie (frumoasă) de imigranți (în SUA) pursînge: mama sa a venit din Scoția, bunicii paterni din Germania, iar el s-a căsătorit (avînd urmași în ambele situații!) cu două emigrante get-beget (din Cehia și, respectiv, din Slovenia). S-a întors oare, cu totul, lumea pe dos?
Citindu-i opțiunea pentru numărul preferențial, IS 73 PSY, tipul respectiv a clătinat reprobativ din cap, murmurînd: „Nu, nu se poate. Nici chiar așa!“
Din scrisori rezulta că taică-meu era căutat de SRI, CIA și KGB pentru activitate anarhistă pe plan internațional. În plus, asupra lui mai plana și suspiciunea de terorism islamic…
Nu vreau să credeţi că sînt un naiv care nu-şi dă seama de importanţa detaliilor „mici“ în interiorul politicii aşa-zicînd „mari“ sau de acuitatea unui diplomat de talia lui Titulescu.
Şi-a făcut o prietenă în Hyde Park, unde și-a petrecut numeroase nopți, dormind apoi, extenuat, toată ziua și neglijîndu-și obligațiile funcției de chief mouser. După demisie, David Cameron a ținut un speech plin de afecțiune despre Larry în Parlament.
Ce-ar fi ca liderii României, din prezent şi viitor, să fie supuşi unor mici intervenţii neurologice înainte de a fi aleşi/numiţi în funcţii? Conform logicii simple a teoriei comportamentale, caracterul lor s-ar schimba radical.
A scris, prevăzătoare, un bilețel – pe care l-a dosit în propria-i poștă – cu următorul conținut uluitor: „Ajutor! Am fost răpită. Sunați, vă rog, la poliția interstatală!“
Gigi Becali a menționat un detaliu tulburător. A zis că, văzînd triumful lui Trump, a fost vizitat de un soi de revelație. „A simțit“ (din nou!) „un duh de putere“ și, prin asta, s-a confesat dumnealui, umil, celor din studioul TV și, implicit, nouă, telespectatorilor, „a păcătuit“.
Lăsați-mi două cafele! Și lapte… Hai că merge și un ceai! Numai să fie de fructe! Mă întreb sincer de ce nu aveți prevăzute în protocol și niște dulciuri? E cam rudimentar serviciul în varianta lui actuală, să știți! N-ar strica și niște șervețele aromate!
L-au pensionat pe caz de boală și, de atunci, umblă pe stradă, meditînd la revoluționarea limbii Marelui Will. În concluzie, bătrîne, ca și profesor, te atenționez că ai decît o șansă – să fii prudent cu brava lume nouă!“
Coordonatorul s-a năpustit nebunește asupra lui, strigîndu-i „maimuțoiule“ și primind, la schimb, apelativul „gibonule“. Am fugit îngrozit. Mi-am cumpărat, în grabă, niște banane de la un chioșc (îmi scăzuse glicemia teribil) și am urcat în mașină, demarînd în trombă către casă.
Rețeta standard, prescrisă de doctori tuturor bolnavilor, indiferent de patologia pe care o acuzau, era mai degrabă banală, derulîndu-se, glorios, în cinci pași.
Un coleg universitar, care s-a ocupat multă vreme de administrația studiilor doctorale în instituția unde lucrez, ne spunea, în ultimii ani, exasperat, pe la diverse ședințe, că nu mai putea face față solicitărilor de amînare a depunerii tezelor de către candidați.
Toată școala noastră doctorală de studii filologice a rămas năucită la anunțul intempestiv făcut de profesorul Morgan Mărmulescu. În mod subit, el a declarat că renunță la calitatea de îndrumător. Motivul? „Probleme personale“ – formula invocată cu sîrg, se știe, în astfel de momente.
„Şoc și groază“, îmi vine să exclam de cînd am aflat că blîndul meu coleg, Marinel Berinel, conferențiar la Folcloristică, a fost plasat sub control judiciar la domiciliu pentru – țineți-vă bine! – „hărțuirea sexuală a studenților în forme repetate și agresive“.
Florian Cucbătrîn, zis Uriașu’. Omul a ajuns un strălucit medic cardiolog. Nu era chiar în apele lui la întîlnire. Mi-a mărturisit că își cumpărase, în sfîrșit, după ani de eforturi financiare, un BMW nou-nouț, marcă de mașină la care visase încă din tinerețe.
Mi-am iubit mereu fiul și m-am străduit să nu-i lipsească nimic încă din fragedă pruncie. Ca și dumneavoastră, am fost un copil crescut în lipsurile comunismului. Am visat, pentru Cristi, un model diferit de existență, întemeiat pe fericirea necondiționată.
O întrebare personală: de ce avem întotdeauna nevoie de experienţa unor episoade traumatizante pentru a înţelege adevăruri simple, aflate la îndemîna noastră?
Nu ştiu cîţi dintre dumneavoastră au avut vreodată puterea să urmărească – înainte de 1989 – un film nord-coreean despre virtuţile clasei muncitoare şi ale partidului unic. Eu am făcut-o de cîteva ori în copilărie.
„Mă scuzaț’, tovarășu’ poet, nu v-am recunoscut! Puteț’ mergi liniștit cu ceilanți tovarăși ai dumneavoastrî! O fost o confuzîi. Io am treabî numa’ cu tovarășii care e certaț’ cu legea. Noapti bunî!“
Vorbeam deunăzi cu o prietenă despre ușurința cu care se trece, la noi, dintr-o stare în alta. Ne refeream, desigur, la spațiul public, unde aroganța și smerenia mimată, agresivitatea și aparenta civilitate, rîsul grosier și discursul plîngăreț coexistă pînă la saturație.
Într-o vreme, am sperat că posturile naționale de știri, construite după modelul consacrat al CNN-ului sau BBC-ului, vor contrabalansa, prin rigoare, tabloidizarea ireversibilă a telejurnalelor de pe celelalte canale așa‑zise „comerciale“. M-am înșelat, evident.
