Asupra indienilor din Lumea Nouă s-a dezvoltat în timp o receptare profund mitologizată şi, prin urmare, ficţională. Motivele sînt multiple. De exemplu, oralitatea şi genocidul (combinate) explică în mod absolut de ce astăzi vedem într-un amerindian mai curînd un erou hollywoodian decît o persoană obişnuită, aparţinînd unei comunităţi ca toate celelalte.
Cel mai înverşunat dintre transcendentaliştii lui Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau, face o constatare deconcertantă. După Revoluţie (Războiul de Independenţă împotriva Marii Britanii, n.m.) – spune el –, America l-a înlocuit pe Regele George cu Regele Prejudecată.
Mi-am reamintit recent istoria Alamo-ului texan (pe care, de altfel, l-am şi vizitat în vara lui 1993) şi, în mod subit, am înţeles de ce Whitman îi dă atîta importanţă în capodopera lui, Song of Myself. I-a intuit, ca să spun aşa, americanitatea, dimensiunea subtilă de specificitate locală – unică şi, desigur, irepetabilă.
În Jurnal filosofic, la un moment dat, maestrul păltinişan spune că moartea marelui savant, a şefului de şcoală, a creatorului de sistem, a liderului de opinie sau, cu un termen consacrat, a „monstrului sacru“, este o necesitate, fără aceasta istoria neputînd progresa.
Gazda avea (atunci aveam să aflu), de vreo patruzeci şi ceva de ani, o soţie cubaneză – evadată în State, împreună cu toată familia sa (părinţi, fraţi, unchi ş.a.m.d.), încă de la instaurarea regimului castrist. Refugierea lor in corpore fusese o chestiune de supravieţuire.
„În societatea ţărănească, femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii.“ Fraza este cunoscută, cred, de toată lumea. Acum vreo două decenii şi jumătate, era chiar o banalitate. Călinescu – un misogin nedisimulat – enunţă aici un adevăr trist, legat de mentalităţile patriarhale ale lumii tradiţionale.
Nu sînt un editorialist festivist, dar ziua de 10 mai (cîndva, Ziua Naţională a României, astăzi – parcă din ce în ce mai mult – o dată oarecare!) mă împinge spre un comentariu de actualitate. Încercam, cu ani în urmă, să creionez portretul celui pe care britanicii îl numesc – generic, dar, să admitem, atît de frumos – gentleman.
Reuşesc destul de rar să urmăresc un film românesc de la cap la coadă, chiar atunci cînd e vorba despre cele premiate şi lăudate de experţi internaţionali. Am mereu impresia că actorii noştri zbiară nemotivat (faptul mă oboseşte teribil!) şi că înjură (la fel ca şi în proza nouă!) complet gratuit.
De cîteva zile, am căzut într-o adicţie ciudată. Joc şah, pînă la epuizare, cu un laptop Acer nou-nouţ. Pentru ca lucrurile să fie clare, trebuie să las modestia la o parte şi să spun răspicat faptul că sînt un jucător foarte bun, redutabil chiar.
În ciclul primar, timp de un an, am avut un coleg numit Băsescu. Ştiu la ce vă gîndiţi, dar vă rog, din start, să nu mergeţi prea departe cu supoziţiile! Nu e vorba despre fostul preşedinte (care a studiat, în copilărie, într-adevăr, pentru puţin timp, şi pe la liceele din Iaşi). De Traian Băsescu mă despart vreo două decenii.
Mi-am amintit, cu ocazia respectivă, că, în urmă cu cîţiva ani, am ţinut un scurt „jurnal“ al ştirilor groteşti, pe care aş fi vrut să-l „valorific“ într-o scurtă analiză. Nu am făcut-o, aşa încît, abia azi, scotocind prin documente şi descoperindu-l, am hotărît să-l reiau.
În 1998, la invitaţia unor reprezentanţi ai autorităţilor de atunci – invitaţie, trebuie să recunosc, complet neaşteptată – de a prelua o funcţie politico-diplomatică (destul de însemnată), am întîrziat cu răspunsul inacceptabil de mult
Am aflat, dintr-un documentar BBC, cazul neverosimil al unui bărbat american, scăpat ca prin minune din atentatele de la World Trade Center în 2001. Omul lucra într-unul dintre Turnurile Gemene şi doar un interval de cîteva minute (în care a întîrziat ca să-şi cumpere o sticlă de apă minerală) a dus la salvarea sa.
Într-o carte pentru marele public, intitulată provocator The 48 Laws of Power (tradusă şi la noi drept Succes şi putere), Robert Greene şi Joost Elffers includ, printre cele aproape cincizeci de reguli ale supravieţuirii, una mai puţin obişnuită, cu nuanţă paradoxală.
„Auzi, bătrîne“, îmi spune, pe nepusă masă, deunăzi, amicul meu – profesor la Conservator – Ionaşcu Bidică, „tu o ştii pe aia, Ilona Staller, care a fost membră în Parlamentul italian?“ „Vorbeşti despre Cicciolina, actriţa de filme pornografice din anii şaptezeci-optzeci?“, răspund, la rîndul meu, cu o întrebare, puţin derutat.
În 1987, ca student în anul I, prima întîlnire cu un universitar am avut-o la deschiderea oficială a anului academic şi ea m-a încredinţat pe deplin că intrasem într-un nou mediu intelectual, ce avea să mă plaseze pe o cu totul altă traiectorie de evoluţie decît cea cunoscută, anterior, în liceu.
Tînărul universitar de la Psihologie socială fu străbătut de un puternic fior de bucurie, citind aprobarea rectoratului la solicitarea lui, depusă cu doar două zile înainte. Ceruse sprijin financiar (cazare şi drum) pentru un important profesor bucureştean, pe care îl rugase să conferenţieze în faţa studenţilor săi masteranzi.
Una dintre cele mai bune studente cu care am avut plăcerea să lucrez la Engleza din Iaşi în aproape un sfert de secol de activitate didactică – astăzi cercetătoare foarte apreciată la Duke University, SUA – a revenit, pentru scurt timp, în urmă cu opt ani, pe meleagurile natale, înainte de sărbătorile de iarnă.
Atît istoria, cît şi mentalitatea unei comunităţi ajung să fie sintetizate în strategia de combinare a mirodeniilor, strategie asemănătoare şlefuirii unui cristal de mare preţ. Dacă, în muzică şi arhitectură, vedem supleţea intelectuală a unui neam, în felul său de a găti descoperim rafinamentul existenţial şi vitalitatea.
Infanta răspunde pe un ton imperios: „Ei bine, domnule, regele vă plăteşte pentru asta; aveţi grijă să puneţi toate lucrurile la locul lor şi să faceţi să-mi circule toate lichidele, astfel încît să fiu mulţumită.“ Cu un curaj pe care unii l-ar considera nesăbuinţă, doctorul oferă o replică demnă de toată atenţia.
Cînd aşteptam să intru la radiografie ori la ecografie, am auzit adesea medici şi asistente strigîndu-şi clienţii în felul următor: „Să vină plămînul! Urmează genunchiul, se pregătesc rinichii, iar apoi îl luăm pe pancreas. Să nu plece nici suprarenalele!“
Simpatia mea pentru păţaniile bravilor noştri decani, risipiţi precum ciupercuţele prin puzderia de facultăţi ale patriei, este de-acum consacrată. Vă amintiţi probabil de generosul Hank, ultrasensibilul Larry, mult-prea-permisivul Gog, sau de nenumitele, însă la fel de înduioşătoarele figuri decanale din alte contexte.
Am recitit, în ultima săptămînă, singurul roman al irlandezului victorian Oscar Wilde, The Picture of Dorian Gray/Portretul lui Dorian Gray (1890), în excelenta traducere a doamnei Antoaneta Ralian (Humanitas Fiction, 2014).
Înainte de Crăciun, am fost într-o comisie de selecţie pentru mobilităţi europene – de cercetare şi documentare – la doctoranzi. Deoarece bursele erau mai multe decît solicitările, atît eu, cît şi colegii mei examinatori am considerat interviurile nişte formalităţi.
Nu m-au entuziasmat niciodată cenaclurile literare, deşi, în adolescenţa mea, ele constituiau un forum de exprimare pentru cei bîntuiţi de himerele gloriei. Se înţelege însă că lumea cenaclieră era, volens-nolens, foarte eterogenă şi, în ultimă instanţă, neatractivă pentru un intelectual aflat chiar şi într-o fază de formare.
În urmă cu patru ani, am fost la Universitatea din Padova cu oarece treburi academice. L-am luat cu mine şi pe băiatul meu, Andrei, pe atunci elev în clasa a IX-a. Întrucît plănuia deja să devină student la Medicină, m-am gîndit că vizita la una dintre cele mai vechi şcoli de anatomie de pe continent l-ar putea interesa.
Am citit zilele acestea un roman excepţional, asupra căruia sper să revin altădată, cu un comentariu mai aplicat. E vorba despre Marea petrecere de Petre Barbu, o radiografie a suferinţei în formă pură, a durerii autentice, copleşitoare, imposibil de anihilat.
Îmi spune un amic – imediat după încheierea campaniei electorale autohtone –, cu o expresie sincer admirativă pe figură: „Dom’le, îi puteţi înjura voi, ăştia, editorialiştii, cît vreţi, pe oamenii politici. Un lucru nu le puteţi nega totuşi – sînt inteligenţi, dom’le, foarte inteligenţi!“
Aş spune că, dacă patriotismul se leagă, într-un fel sau altul, de afecţiunea inefabilă a cuiva faţă de grupul din care provine, atunci Caragiale, în postura unui scriitor care şi-a transformat opera în galeria unor imagini de românitate, convingătoare, deşi burleşti, tocmai prin perenitatea lor, ar trebui considerat un mare patriot.
Domnul Pătru Bibilea a fost un pesedist moderat. De-a lungul anilor, nu a agresat pe nimeni cu opţiunile sale – e greu de zis politice, mai curînd electorale –, încercînd să fie discret pe parcursul discuţiilor partizane. Crezuse în dl Ion Iliescu şi îi ştampilase, neezitant, pe domnii Năstase şi, mai apoi, Geoană.
La cîteva zile după (re)întîlnirea mea cu Tăică, mă ciocnesc, pe stradă, de o altă cunoştinţă veche, Magrebiu Larko pe numele său. Cum mă vede, mă ia îngrijorat de braţ şi mă invită la o cafea, insistînd să nu refuz, întrucît apropierea Crăciunului l-a aruncat în cea mai cruntă dintre depresii.
„Cu toţi Moş Gerilii“, ţipă bietul profesor, „cu toţi renii Rudolph şi cu toţi urecheaţii Rilă m-am acomodat. Cu bomboanele în formă de Prunc Sfînt, cu ouăle de ciocolată, cu căciuliţele roşii asortate la chiloţii de baie rubinii, cu coarnele de cerb şi cu ho-ho-ho-urile masivului Santa de la Coca-Cola m-am obişnuit.“
Mă aflam într-un stagiu academic la Universitatea Sheffield şi, la un moment dat, am fost invitat la cină de cunoscutul shakespeareolog Michael Hattaway. Convivii noştri erau soţia profesorului şi fratele ei. Eu venisem cu un cadou românesc forte: o horincă de cincizeci de grade, care reuşi cumva să încingă spiritele.
Mă întorc la vizita lui David Lodge în Iaşi, întrucît un amănunt interesant nu-mi dă pace, îndemnîndu-mă la tot felul de analize. Pe parcursul întîlnirii cu scriitorul am încercat să deschid o discuţie mai amplă despre modul în care istoria şi ficţiunea – arta, în general – se întrepătrund, uneori, pînă la indistincţie.
Am avut bucuria şi onoarea să moderez întîlnirea lui David Lodge cu publicul, de la Teatrul Naţional ieşean, din cadrul recent încheiatului şi spectaculosului FILIT. Evenimentul, deşi derulat în mare măsură spontan, sub ochii celor prezenţi, a presupus totuşi cîteva pregătiri tehnice.
Apropiatele alegeri româneşti îmi trezesc o amintire îndepărtată, din stagiul doctoral, pe care l-am făcut, la jumătatea anilor ’90, în America. Este vorba despre prieteniile legate, la un moment dat, cu un republican şi, respectiv, cu un democrat. Ei erau – amîndoi – români.
În perioada cînd era profesor universitar la Iaşi, G. Călinescu a scris, în revista creată chiar de el, Jurnalul literar, un text mai puţin cunoscut astăzi, deşi de o actualitate incontestabilă. Articolul se intitulează, nesofisticat, „Iaşul“, şi disecă un stereotip cultural, se vede, apăsător şi la vremea respectivă: alunecarea centrului tradiţional de civilizaţie europeană către un prăfuit provincialism.
Nu demult, mi-a căzut în mînă un „document“ stupefiant. Este vorba despre cartea în limba engleză (scrisă, tradusă?) In Pursuit of the Treasure/În căutarea comorii, a doamnei Elena Călugăru Baciu. Despre autoare aflăm cîteva lucruri din nota („bio-bibliografică“) finală şi din două diplome reproduse în copie color la sfîrşitul volumului.
Omul între două vîrste intră uşor nesigur în biroul decanului, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă se află în locul potrivit. După cîteva ocheade interogative pe pereţi se aşeză, ridicînd din umeri, aparent sub impulsul unui vechi tic nervos. „Domnule decan, am o mică problemă în legătură cu care secretarele nu mă pot ajuta.“
Am primit zilele trecute un mesaj electronic năucitor. România Literară îmi scria – sub un subject al maximei urgenţe (Help!) şi într-o limbă engleză aproximativă – că, în urma unei călătorii (în Ucraina, parcă!), rămăsese profund traumatizată.
În existenţa mea (de 46 de ani), există o multitudine de lucruri inexplicabile, dar unul le întrece parcă pe toate: n-am fumat niciodată, nici măcar o singură ţigară. Faptul e curios, întrucît părinţii mei au fost fumători, iar generaţia căreia îi aparţin şi-a făcut din ţigară o a doua natură.
Scriam aici, cu mai multă vreme în urmă, despre inspecţiunea de grad didactic unu ca aventură iniţiatică. Mă concentram acolo asupra unei singure feţe a „monedei“ pedagogice, aşa-zicînd, cea referitoare la universitarul-inspector – fie în postura lui de îndrumător ştiinţific, fie în aceea de preşedinte al comisiei.
O statistică dată publicităţii mai demult în SUA i-a lăsat pe mulţi sideraţi, părînd demnă de umorul straniu al comediilor negre. Conform acesteia, peste 50.000 de americani suferă anual accidente la propria masă de lucru. „Obiectele“ vătămătoare sînt în general produsele de papetărie prezente în zona respectivă, des fiind menţionate creioanele, stilourile, ascuţitorile sau călimara cu cerneală.
Îl recitesc, cu voluptate, pe Bill Bryson şi nu pot abţine să nu împărtăşesc cu dumneavoastră, în continuare, o parte dintre deliciile lecturii. Dacă săptămîna trecută ne-am amuzat cu întîmplările publicistului american, la plajă, haideţi astăzi să-l urmărim pe acelaşi simpatic Bill, la tuns, pentru o nouă porţie de agorafobie... veselă.
În fiecare vară, este în vogă regretul după banii de concediu, aruncaţi (în concediu), pe servicii de calitate îndoielnică, dar cu costuri absolut aberante. Pentru consolare, m-am gîndit să vă ofer descrierea unei zile de vacanţă la mare (la ocean) a unui american.
Nu cred să mai existe mulţi români la ora actuală care să nu fi auzit despre atît de rîvnita „carte verde“/„permis de rezidenţă“ americană. Acest green card este practic ultimul pas (hotărît) spre dobîndirea cetăţeniei Lumii Noi. Ea implică – din punct de vedere juridic – şederea permanentă şi dreptul la muncă pe teritoriul Statelor Unite.
Pe cînd fiul meu (astăzi student) se afla în ciclul primar, doamna învăţătoare le-a cerut copiilor din clasă să scrie o compunere chiar cu acest titlu – Doamna învăţătoare. Elevii s-au pus pe lucru şi, după o oră, au început să-şi citească producţiile în plen.
Mă hazardam, în două articole anterioare, să fac nişte observaţii generale asupra tînărului studios din ceauşism, comparat cu echivalentul lui contemporan. Spuneam acolo că, înainte de 1989, buchiseala cărţilor, avea puţine şanse să ne scoată din multiplele complexe dezvoltate faţă de locuitorii capitalismului apusean.
Dacă, în urmă cu un deceniu, un deceniu şi jumătate, ne supărau cuvinte precum implementare, downladare, locaţie sau treinurire, în prezent, terminologia engleză a pătruns în arii mult mai subtile de comunicare, sugerînd virtuţi de rafinament stilistic. Ţinem speech-uri, şi nu alocuţiuni.
La începutul anilor ’80, pe cînd eram elev în clasa a V-a, am petrecut, la un moment dat, un concediu, împreună cu părinţii, la Mamaia. Taică-meu tocmai primise drepturile de autor pentru o carte (o, tempora!) şi, ca atare, ne-am făcut de cap, vreo două săptămîni, la unul dintre cele mai selecte hoteluri din staţiune.
