Se povesteşte, în blocul unde locuiesc, că domnul Nicoară Marmalache, un locatar veteran de la scara B, a fost foarte bucuros de Paşti, cînd fiul lui, Bogdănel, a revenit acasă din Anglia, pentru o scurtă vacanţă, după ani îndelungaţi de absenţă.
Casa Balmuş – pentru cine nu ştie – este o cochetă vilă interbelică, situată în partea cea mai selectă (aristocratică) a Dealului Copou din Iaşi. Imobilul reprezintă, de mult timp, locul de găzduire a oaspeţilor academici de seamă, care-şi vizitează periodic confraţii din învăţămîntul superior moldav.
La cîrciuma Fred’s Bar din Pîţîligeni-Neamţ, Pîrîuţ Chişcăbabă, Nănase Moroi, Marinel Belibou şi Dionis Fantasmache beau ţuica obişnuită, de luni dimineaţa, şi păreau cam cătrăniţi. Era lunea de după alegerile europarlamentare şi spiritele se încinseseră încă de la prima oră. Nici unul dintre ei nu reuşise să voteze cu o zi înainte.
Am trăit zilele trecute o situaţie demnă de cel mai autentic suprarealism. Ea mi s-a părut revelatoare, cu atît mai mult cu cît abia publicasem aici articolul „Scuza formelor fără fond“, unde mă ocupam de anumite ipostaze al prostraţiei româneşti.
Într-un articol din 1934, intitulat „Despre mîinile murdare“ şi apărut la rubrica sa de fiziologii moderne din Adevărul literar şi artistic, G. Călinescu (Aristarc) făcea următoarea descriere naturalistă, pe care o voi cita pe larg: „Despre impuritatea membrelor superioare la poporul român s-ar putea spune multe.
Conotaţiile unui film american destul de recent – Flight/Zborul (2012) – în regia lui Robert Zemeckis, cu Denzel Washington în rolul principal, m-au pus serios pe gînduri.
S-au făcut, în critica românească, de mai multe ori, apropieri între drama lui B.P. Hasdeu – Răzvan şi Vidra, şi „tragedia scoţiană“ a lui Shakespeare – Macbeth. Motivul este evident: similaritatea existentă între protagoniste, femei cu impuls obsesional pentru putere.
Colegul meu, Martinel Pletuţ, universitar filolog cu mare putere de cuprindere intelectuală, s-a născut – după cum mi-a mărturisit el însuşi recent – cu o virtute care, practicată excesiv şi aproape compulsiv, în viaţa de zi cu zi, s-a transformat în viciu. O calitate, cu alte cuvinte, devenită, prin suprasolicitare, un veritabil defect.
Sînt uşor stingherit să fac o mărturisire în debutul articolului de faţă. Textul meu recent din Dilema veche – „Aventuri ecologice“ – a avut ecou în lumea academică. Mulţi colegi din ţară m-au sunat şi mi-au împărtăşit nu amuzamentul, ci compasiunea lor pentru bietul scholar lovit brusc de o criză intestinală.
Nimic nu-i enervează mai tare pe concitadinii mei ieşeni decît uşurinţa cu care bucureştenii numesc restul ţării „provincie“. Acum, aş observa că termenul în sine rămîne totuşi destul de inadecvat, prin originea sa clar depreciativă: „teritoriu cucerit de romani, în afara Italiei, supus ulterior administraţiei centrale“.
Ne-am obişnuit să-l luăm pe Caragiale drept reper al „răului“ românesc. Spunem frecvent: „Ce chestie grotescă, domn’le! Exact ca-n Caragiale.“ Sau: „Nici măcar Caragiale n-ar fi putut inventa o situaţie mai ridicolă ca asta!“ În majoritatea cazurilor, stupoarea noastră pare legitimă.
La început ironic, apoi tot mai serios – pînă ce termenul a devenit, practic, oficial –, lingviştii din spaţiul anglofon au numit (numesc) engleza vorbită de asiatici Engrish. Noţiunea s-a referit, iniţial, la engleza japonezilor (din cauza neputinţei lor de a pronunţa sunetul l – pe care îl înlocuiesc cu r –, spre deosebire de chinezi, de pildă, blocaţi, în articulare, tocmai de consoana r, substituită la ei cu l!).
Sfîrşitul anilor ’80 a adus titlurile academice în pragul derizoriului. Tovarăşa Elena Ceauşescu avusese grijă să împingă lucrurile spre o astfel de direcţie. Cine mai avea ambiţia să-şi etaleze „titlul“, cînd incantaţia „academician doctor inginer, savant de renume mondial“ invada, atît de burlesc, spaţiul audio-vizual?
„Bătrîne“, îmi spuse, la un moment dat, foarte trist, prietenul meu din copilărie, inginerul mecanic Melaniu Precară, la o cafea, „mereu am fost un ins cu percepţie slabă pentru subtilităţi de limbaj, comportament şi chiar conduită socială în general. Un obtuz, un calcă-în-străchini, un cap-pătrat, mai pe româneşte.
Totul a început de la un „joc al substituţiilor“, vorba lui Jacques Derrida. Prorectorul cu Relaţii Internaţionale al Universităţii îl rugă pe decanul de la Facultatea de Ecologie să meargă, pentru o săptămînă, la Roma, unde urma să-l înlocuiască la o întrunire administrativă a principalelor instituţii academice europene.
Tanti Aurica Prună spăla conştiincios coridorul de la parterul Universităţii, unde funcţiona Facultatea de Litere. Părea să se fi obişnuit cu noul ei statut social, de femeie de serviciu. După nouă ani de şomaj, vestea reintrării într-o dinamică profesională îi produsese bucurie.
Pediatrul Luminiţ Piştaru lucra de mai bine de trei decenii la un spital regional de copii. Era foarte iubit de pacienţii şcolari şi preşcolari, lucru mai rar întîlnit, să recunoaştem, în activitatea medicală. Luminiţ găsise o cale de a depăşi starea de anxietate transmisă, instantaneu (nu doar copiilor!), de halatul alb al doctorului.
„Sonoritatea numelui mafiotic e prima condiţie a unei ştiri de impact în jurnalismul de investigaţie“, îi spuse, cu aer paternal, redactorul-şef tînărului ziarist proaspăt angajat. Trebuie să te străduieşti să afli poreclele, alias-urile, toate ciudăţeniile onomastice din lumea interlopă.
Un personaj de-al lui Hasek, plutonier de aţă de felul lui, are, în imaginaţia sumbră a unui teterist-cronicar de război, o conştiinţă profesională ieşită din comun. Teteristul vrea să-şi ia de-o grijă şi scrie mici istorioare de luptă (inventate), în avans, înainte chiar ca soldaţii să ajungă, propriu-zis, pe cîmpul confruntărilor armate.
În liceu, am avut o profesoară de biologie care arăta de 100 de ani. Nu avea, evident, atîţia, dar părea înfiorător de în vîrstă. De vreo cîteva ori, se zvonise că ar fi murit şi, cînd, în cele din urmă, intra în clasă, tremurînd din toate încheieturile, tresăreau cu toţii violent, eliberînd din piepturi un suspin de uimire.
Miorel Ciobănaş fusese bîntuit de morbul scrisului încă din copilărie, dar o conştiinţă artistică autentică dobîndi abia la maturitate, cînd citi, într-un interviu cu un prozator important, informaţii tulburătoare. Mai întîi află că, la un moment dat, Camil Petrescu zisese undeva: „Din mine însumi eu nu pot ieşi.“
Am (re)văzut – nu de mult – un episod din Curb your Enthusiasm/Mai uşor cu entuziasmul (traducerea oficială, românească: Larry David, inamicul public numărul 1), al infatigabilului Larry David, şi m-a distrat teribil o scenă derulată între protagonist şi o amică de-a sa din lumea hollywoodiană.
La un moment dat, referindu-se la tragedia rutieră din Muntenegru, ministrul Mircea Duşa folosea următoarea construcţie lexicală: „trupurile neînsufleţite ale celor decedaţi“. Un predecesor de-al său se remarcase şi el cu diverse „perle“ demne de lucrările la limba română din bac-ul autohton.
De-a lungul cîtorva stagii academice pe care le-am făcut, în ultimii 20 de ani, la diverse instituţii de învăţămînt superior din Regatul Unit, am întîlnit personaje extrem de interesante, demne de fixat, cîndva, într-o galerie a figurilor memorabile.
Nu de mult, cineva m-a rugat să-l prezint unui cunoscut profesor universitar şi reprezentant al elitei intelectuale româneşti, despre care aflase că urma să vină fugitiv în urbea noastră şi pe care eu avusesem plăcerea să-l întîlnesc în trecut.
Deunăzi, doi colegi universitari erau prinşi într-o polemică aprinsă. „Ce este, în ultimă instanţă, un conducător?“ perora unul dintre ei. „Răspunsul plauzibil, în orice civilizaţie şi pe orice nivel de evoluţie umană, e probabil următorul: conducăto
Aflu de la „ştirile naţionale“ o informaţie senzaţională: revine în showbiz-ul autohton fenomenala trupă umoristică Vacanţa Mare! Mă reped la carneţelul de „idei“ pentru articole, unde reţin că am abandonat, cu ani în urmă, o temă ofertantă.
O întîmplare de acum mai bine de un deceniu îmi revine obsesiv în minte, probabil din cauza pitorescului ei aşa-zicînd „pre-european“. Întors acasă după un masterat istovitor în inima Marelui Albion, un fost student de-al meu mi-a povestit nişte lucruri care astăzi par desprinse din butaforia altui secol.
Am văzut (cu întîrziere!) filmul din 2010 (premiat cu Palme d’Or şi César) al lui Xavier Beauvois – Des hommes et des dieux/Despre oameni şi zei. Forţa peliculei vine, în primul rînd, din faptele reale pe care se bazează şi pe care le reactualizează cu multă autenticitate.
Într-o convorbire à la Poloniu – Laerţiu, din copilărie, taică-meu făcea o observaţie destul de obscură pentru mine – elev de şcoală primară la vremea respectivă. „Tăticule“ – spuse el, la un moment dat, cu voce gravă – „să nu te baţi cu nimeni, să eviţi orice conflict, iar pe răutăcioşi să încerci să-i linişteşti cu vorba bună!“
Profesorul Gog a fost decan la o Facultate de Litere din ţară. Omul dezvăluise, întreaga sa viaţă, o bonomie structurală – aparent, imposibil de alterat. Probabil că natura lui pozitivă şi-a extras seva nu doar dintr-o înzestrare genetică, ci şi dintr-o înclinaţie către cele sfinte.
Mai tînărul meu prieten intră în birou, la primele ore ale dimineţii, şi îmi spuse, precipitat, cu emoţie vizibilă în glas: „A luat André Malraux Premiul Nobel pentru Literatură!“ Lucram la nişte chestiuni administrative, iar informaţia transmisă brusc mă trezi din calcule complicate.
Turnura pe care a luat-o viaţa unui coleg de-al meu de şcoală – după ce a fost învestit într-o funcţie cu oarecare miză socială şi economică – merită descrisă succint aici, deşi locul ei ar putea fi mai degrabă într-un roman de aventuri spectaculoase.
Filă de jurnal: luni, 30 septembrie 2013, ora 19. Mă trezesc lenevind după o zi agitată. În deplin acord cu o veche zicală americană (idle hands are the devil’s playground/cel care nu face nimic face lucrarea diavolului), iau o decizie neinspirată.
Decanul alerga, tulburat, pe coridoarele corpului principal al Universităţii. Deschiderea festivă a anului academic părea să fi creat o nebunie generală. Parcările din campus erau blocate, profesorii şi studenţii se înghesuiau la orare, iar bobocii se aflau într-o derută totală, vecină cu halucinaţia.
Am sunat la uşa lui Cristi, amicul meu din copilărie, destul de îngrijorat. Un prieten comun îmi spusese despre el lucruri înspăimîntătoare. L-ar fi văzut, cu expresie delabrată, oprind necunoscuţi în plină stradă şi punîndu-le întrebări bizare.
Scriam săptămîna trecută, la această rubrică, despre caznele bunului samaritean şi mi-am amintit de un text mai vechi de-al lui Andrei Pleşu, intitulat Despre bunătate. Spunea acolo autorul că a fi bun, pe meleagurile carpato-danubiene ale prezentului, este practic o cvasiimposibilitate.
Am văzut, de-a lungul vieţii, atît de mulţi buni samariteni suferind de pe urma propriilor impulsuri altruiste, încît mă întreb, uneori, cu toată seriozitatea, dacă existenţele noastre nu stau sub semnul ironiei mai mult decît sub oricare altul?
„Traversam strada la Universitate şi, cînd s-a făcut verde, fără să-mi dau seama, m-am închinat, plin de cucernicie şi cu adînci plecăciuni, la semafor, stîrnind chicotelile unor studente care veneau din sens opus şi tresărirea vizibilă a unei bătrîne ce se pregătea să păşească pe stradă alături de mine.“
Tot urmărind bîlbîielile din politichia românească, scandalurile dintre diversele clanuri ale puterii şi inadecvarea care îi însoţeşte pretutindeni pe oficialii noştri, de parcă ar face parte din ADN-ul lor, mi-am amintit de butler-ul creat, în anii ’80, de scriitorul nipono-britanic Kazuo Ishiguro, în celebrul roman Rămăşiţele zilei.
Tînărul universitar filolog se aşeză, obosit, la o masă de pe mica terasă aflată în vîrf de munte. După atîta drumeţie, cabana de lemn, izolată între pădurile de brad, i se păru o veritabilă oază de fericire. Cu ferestre ondulate, aidoma ochilor, edificiul liliputan îşi iţea acoperişul ţuguiat, din vegetaţia abundentă.
Cînd eram mic, am auzit, în interiorul unei discuţii aprinse între taică-meu şi cîţiva amici de-ai săi, pe cineva exclamînd cu o silă enormă: „Sîntem, domnilor, o literatură mică, fără un Nobel măcar, unul singur, acolo, de sămînţă...“
Încercînd să mă „remediez“ deunăzi, în camera de hotel, după o dimineaţă plină de ascensiuni montane, am deschis demodatul televizor Samsung, aşezat deasupra minibarului ticsit cu răcoritoare şi alcoholic beverages de tot soiul şi de toată gradaţia.
Scriam aici, în urmă cu puţin timp, despre supravegherea scriitorilor francezi clasici de către poliţie, aşa cum o prezintă Robert Darnton în celebra lui carte The Great Cat Massacre / Marele masacru al pisicii. În acelaşi volum, am remarcat şi un alt episod demn de toată atenţia.
Unul dintre eroii Patericului egiptean a dorit, la un moment dat, să facă o demonstraţie de forţă. Se răspîndise în chinovia sa vestea că păgînii invadaseră ţinutul şi începuseră prigoana împotriva creştinilor. Ardeau locurile de rugăciune şi îi treceau prin sabie pe monahi.
Mă caută, la intervale mari, o fostă excelentă studentă, acum profesoară de engleză într-o şcoală din Iaşi. Persoana în cauză este de o admirabilă fineţe şi discreţie, învăluindu-şi rarele solicitări de întrevedere cu nenumărate scuze şi politeţuri.
Recomandarea de thriller, din ghidul TV, m-a făcut, în urmă cu vreo două săptămîni, să optez pentru vizionarea (pe HBO) a unui film intitulat Nid de guêpes (Cuib de viespi). Filmul era o „coproducţie europeană“. Nu vezi prea des thriller-uri europene, să recunoaştem.
Supravegherea scriitorilor de către Poliţie nu este o invenţie a regimurilor totalitare din secolul al XX-lea, ci o practică tradiţională, ale cărei origini se pierd în istorie. Un splendid studiu al istoricului şi antropologului american Robert Darnton – Un inspector de poliţie îşi sortează dosarele –, inclus în Marele masacru al pisicii, demonstrează foarte convingător ipoteza de mai sus.
Am recitit, deunăzi, o conferinţă a lui G. Călinescu, ţinută prin anii ’50 la o sesiune festivă (dedicată lui I.L. Caragiale) în cadrul Academiei Republicii Populare Romîne (sic!). Discursul respectiv se ocupă, evident, de autorul Scrisorii pierdute („omul şi opera“) şi, deşi se bazează pe texte scrise de autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent, în perioada interbelică, are cîteva „intruziuni“ ideologice dictate de spiritul revoluţionar al epocii.
Într-un nostim articol – intitulat „Cum să ne chivernisim timpul“ şi inclus în Al doilea jurnal minim al lui Umberto Eco (tradus la noi ca Minunea Sfîntului Baudolino) –, celebrul semiotician face o observaţie demnă de toată atenţia intelectualilor umanişti.
