N-aş putea spune cu exactitate de ce mi-a displăcut ideea de vînătoare, încă din copilărie. Pot invoca, bineînţeles, argumentul masacrului animalier – care, cred, dezgustă pe oricine, la rigoare, chiar şi pe amatorul de experienţe cinegetice –, dar nu e vorba numai despre aceasta.
Conflictul dintre generaţii – desfăşurat cu precădere în lumea creatorilor (artistici, ştiinţifici şi politici) – reprezintă, bineînţeles, o realitate universală şi umană, fiind imposibil de delimitat cronologic, psihologic, etnic şi mentalist. Ciocnirea vîrstelor spirituale face parte, în ultimă instanţă, din codul nostru genetic şi indică o nevoie vitală de progres.
Am citit, nu demult, o anchetă interesantă despre defectele personale. Întrebarea esenţială – care credeţi că sînt defectele dumneavoastră principale? – era adresată unor personaje mai mult sau mai puţin cunoscute.
În jurnalul lui Mihail Sebastian (ţinut între 1935 şi 1944) vedem un personaj interbelic foarte interesant. Mă refer la profesorul bucureştean de filozofie Nae Ionescu, un fel de guru pentru şcoala Criterion-ului, dar şi o figură mondenă de prim rang.
Spre sfîrşitul anilor ’80, student fiind, în Dealul Copoului, m-am împrietenit cu mai mulţi tineri arabi, majoritatea din Iran, Liban sau Iordania. Ca şi mine, ei studiau la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, însă numai pentru un an.
În două decenii şi ceva de profesiune universitară, am participat la cîteva zeci de aşa-numite „inspecţii pentru acordarea gradului I în învăţămînt“. Am colindat, practic, toate tîrgurile Moldovei şi trebuie să recunosc faptul că, peste tot, m-a impresionat natura esenţial bună a copiilor şi dăruirea (majorităţii) dascălilor lor.
Am doi colegi mari amatori de pescuit. În sezon, ei sînt cu antenele întinse, mereu în căutare de locuri potrivite pentru hobby-ul lor sportiv. Au ajuns să întrebe pe toată lumea dacă nu cunosc bălţi cu peşte sau măcar persoane din domeniul piscicol, capabile să le faciliteze accesul în diverse zone de profil.
Îmi amintesc, ca prin ceaţă, fizionomiile colegilor din şcoala primară. Nu însă şi pe cea a Ionuţei, comandanta noastră de detaşament. Cu privire ageră, buze subţiri, strînse parcă într-o grimasă a efortului permanent, şi o expresie a îndîrjirii neostoite, faţa bătăioasei pioniere avea în ea, cu siguranţă, ceva inubliabil.
În ultimele decenii, am împrumutat de la occidentali un obicei revoluţionar. Acela de a scrie recomandări. Spun „revoluţionar“, întrucît scrisoarea de referinţă reprezintă, cu adevărat, un fenomen funcţional în sistemele sociale supraaglomerate de informaţie, de tipul celor postindustriale.
G. Călinescu scria, în (noiembrie) 1937, pentru rubrica sa din Adevărul literar şi artistic, o „cronică a mizantropului“ absolut sclipitoare, cu rezonanţe – aş spune eu (din raţiuni ce se vor vedea mai la vale) – pînă în zilele noastre.
Deunăzi, într-un birou funcţionăresc, am trăit o scenă de toată frumuseţea, cu ramificaţii, aş spune, pînă în adîncurile mentalului nostru colectiv. Mi s-a cerut (politicos, trebuie să recunosc) să completez un formular complicat, cu zeci de întrebări şi anexe, între care nu lipseau şi cîteva legate de laptele pe care l-am supt de la mama.
Îmi amintesc, bunăoară, un caz din şcoală, care m-a pus mult timp pe gînduri, neintrînd – datorită desfăşurării sale – în zona normalităţii tolerabile. Aveam, la vremea respectivă, un coleg marginal, predispus la izolare şi apatie. Omul vădea anumite disfuncţionalităţi – cum să le spun – neuro-vegetative.
Amicul meu Nino dispăruse de cîteva minute la toaleta cafenelei, cînd celularul (lăsat pe masă) a început să-i zbîrnîie strident, luminînd stroboscobic în acelaşi timp. Localul părea să fi intrat, brusc, sub asediu. L-am ridicat, pentru o clipă, încurcat, apoi l-am pus la loc.
Mi-am „preschimbat“ (acesta e termenul oficial!), nu demult, permisul de conducere. Cu vizita medicală obligatorie – prevăzută, mai nou, de lege. M-am supus cu înţelegere. O verificare a reflexelor şi-a aptitudinilor din tinereţe nu strică, în fond, unui şofer care se apropie vertiginos de 45 de ani.
Prima dată, doctorandul mi-a trimis un e-mail încărcat de pathos: „St. d-le Codrin Liviu Cuţitaru, mă numesc R. şi sînt asist. drd. la Universitatea Bucureşti. Vă scriu în legătură cu teza mea de dr., aflîndu-mă eu în mare impas."
Pot spune, fără să exagerez, că formarea mea intelectuală trece prin două „etape“: prima – pînă la amintitul curs epifanic, cea de-a doua – după. „Ruptura“ dintre ele s-a produs, incontestabil, pe fondul unui act de lectură.
În 1712, scriitorul britanic Jonathan Swift trimite o scrisoare neobişnuită Contelui de Oxford şi Mortimer, membru marcant al guvernului englez. Misiva respectivă ilustrează enervarea prozatorului pe schimbările din limbă, produse aproape zilnic.
Probabil că unii dintre dumneavoastră şi-l mai amintesc pe bonomul decan filolog Hank, despre care povesteam aici în urmă cu aproximativ un an. El devenise celebru prin neputinţa structurală de a spune nu imensei armate de nevoiaşi din sistemul universitar, proveniţi, cu precădere, din rîndurile personalului administrativ.
Deschideam săptămîna trecută o discuţie asupra tensiunilor lingvistice mondiale, care, de altfel, ar trebui să fie foarte serioasă. Ne-am obişnuit cu toţii, pe parcursul ultimei jumătăţi de secol, să vorbim despre un antagonism cultural şi lingvistic anglo-francez, deşi adevărata confruntare se duce, în fond, între americanitate şi... restul lumii.
Este cunoscută alerta franceză din ultima sută de ani, generată de aşa-zisa „invazie“ a americanismelor în limbile şi culturile Europei. Rezultatul l-a constituit o intervenţie juridică a guvernelor Franţei în lexicul uzual, menită să „protejeze“ naţiunea de „contaminarea“ cu „virusul“ anglicizării.
Trăind, la un moment dat, în prima jumătate a anilor ’90, pentru mai mult timp, în Statele Unite, m-am confruntat – ceva mai devreme decît unii dintre compatrioţii mei – cu obsesia a ceea ce americanii numesc organic food („mîncare organică“, adică naturală, fără chimicale, cum ar veni).
Tombstone înseamnă, în engleză, „piatră de mormînt“. Este numele unui orăşel din sudul Arizonei, devenit popular după ce Hollywood-ul i-a dedicat o superproducţie cinematografică în 1993. Filmul, laureat cu o mulţime de Oscar-uri, a rulat şi la noi.
Sînt somat de colegi, prieteni şi diverşi cititori ai rubricii de faţă să-mi continui şirul de istorioare doctorale, ce fac, se pare, deliciul multora dintre noi – legaţi sau nu de viaţa academică. Aşadar, am hotărît să mă conformez şi mă voi referi astăzi la cîteva scenete din intervalul postdoctoral aşa-zicînd, cel al „agapei“ universitare de „după“.
Marilena devenise doctoranda impozantei profesoare M. Deşi era o fată foarte bine pregătită, se simţea cumva datoare proaspetei sale îndrumătoare ştiinţifice. Ştia prea bine că doamna M. făcea faţă cu greu numeroaselor solicitări de coordonare doctorală, aşa încît Marilena avea un apăsător sentiment de îndatorare.
Nemulţumirea şi întreaga simptomatologie aferentă ei au devenit, în ultimele decenii, o chestiune de stilistică a comunităţii noastre. Toată lumea e nemulţumită de toată lumea aici, totul ni se pare nouă, românilor, viciat şi corupt. Nimic nu scapă, în spaţiul carpato-danubian, defectului, imperfecţiunii, incongruenţei fatale.
E criză şi, natural, lumea încearcă să facă bani din piatră seacă. Cerşetorii şi-au diversificat metodele de lucru. Te abordează şi îţi vorbesc, stilat, despre inevitabile cataclisme colective sau individuale, pe care le-ai putea stopa, desigur, cu „o neînsemnată contribuţie financiară personală“.
Am străbătut Transilvania, vara trecută, în lung şi în lat. Îmi era dor, în ultima vreme, de Ardeal, unde am petrecut, de-a lungul vremii, îndeosebi la Cluj, clipe minunate. E în natura regăţeanului, cred, nevoia de a trece, din cînd în cînd, munţii şi de a uita, fie şi pentru puţin timp, de miticismul moldo-vlah.
Îmi revine în minte, de cîteva zile, o scenă – suprarealistă în felul ei – la care am asistat prin 1992. Nu ştiu misterul mnemotehnic prin care respectivul episod s-a acutizat (uşor obsesional), în interiorul canalelor întortocheate ale minţii mele, după douăzeci de ani.
Îmi oblig studenţii să vină la susţinere cu ei înşişi (fără foiţe, laptop-uri sau Powerpoint-uri). Îi simt puţin stingheriţi, „tehnologizarea“ colegilor lor le creează un complex, complex depăşit totuşi cu succes după primele minute de expunere liberă, autentic-academică.
Doamna între două vîrste intră, timid, în biroul prodecanilor. „Bună ziua“, spuse, „am şi eu o problemă legată de cazare.“ Unul dintre cei doi bărbaţi prezenţi o invită să se aşeze în dreptul biroului său. „Vă ascult!“ „Ştiţi, fata mea e studentă, în anul al III-lea, la dumneavoastră, la Litere, şi, în toamna aceasta, nu a primit cazare.“
Am folosit şi în alte rînduri conceptul de „nebunie socială“, datorită expresivităţii sale deosebite în raport cu starea de lucruri românească a prezentului. Noţiunea nu-mi aparţine. Vine din psihiatrie şi descrie, prezumtiv, unul dintre stadiile ultime de disoluţie civică a unei societăţi.
Într-un raft al vechii biblioteci de familie, am descoperit recent mai multe cărţi îngălbenite de vreme – apărute la Iaşi şi, respectiv, Bucureşti, în primele decenii ale secolului trecut (1925, 1928, 1929 şi 1931) –, cu un subiect comun, extrem de captivant: „Iaşii de odinioară“.
În urmă cu doi-trei ani, scriam despre păţaniile unui fost coleg din timpul susţinerii tezei sale de doctorat. Omul nostru nu prea avea „aderenţă“ la realitatea protocoalelor academice româneşti şi, pe fondul unor coincidenţe suprarealiste, ajunsese să provoace o veritabilă comedie a erorilor în orele de agapă de după.
Despre Mario lumea spunea, la unison, că ar fi un îngeraş. Cuminte, liniştit, cu ochi uşor exoftalmici, băiatul reuşise, de mic, să cîştige iubirea tuturor. Afecţiunea generală se explica şi prin intervenţia unui sentiment firesc de compasiune, însă trebuie subliniat ferm că nu sentimentul în chestiune era cauza simpatiei colective.
Mă preocupă, de mai multă vreme, ceea ce Andrei Pleşu numea „stricarea“ progresivă a limbii române contemporane. Această preocupare a evoluat, recent, spre îngrijorare obsesională: sînt bîntuit de gîndul că degenerarea discursivă a ultimelor decenii de istorie românească ar putea altera însuşi spiritul limbii noastre.
Prin toamna lui 1987, un bun amic de-al meu şi-a luat permisul de conducere. Avea în jur de 19 ani (ca şi mine, de altfel) şi îşi trăia succesul cu intensitate maximă. Nu foarte mulţi tineri conduceau maşini înainte de 1989, să ne amintim.
Într-un puseu de preocupare gospodărească, mi-am achiziţionat, zilele trecute, o maşină de înşurubat/deşurubat electrică, numită, oficial, „şurubelniţă cu acumulatori BAS 48“. Un instrument de concepţie nemţească, foarte util, nimic de zis.
La un moment dat, apăruse în gaşca noastră de decreţei un băiat pistruiat care avea o compulsie curioasă, cum să-i zic, de ordin „lingvistic“. Folosea cuvinte superspecializate sau măcar neobişnuite, în contexte fie banale, fie improprii, declanşînd celorlalţi puşti priviri stupefiate, cînd nu de-a dreptul senzaţii halucinante.
Se vorbeşte peste tot, în societatea românească, despre plagiat. „Marea trăncăneală“ a compromis însă la noi, ca de obicei, un fenomen extrem de periculos. Am „atenuat“, în lungi conversaţii, delictul, uitînd fondul problemei.
Prin intermediari binevoitori, prin viu grai sau chiar prin petiţii foarte oficiale – cu numere de înregistrare şi semnături pline de simţ de răspundere –, diverşi studenţi, masteranzi ori doctoranzi îmi cer să închid ochii la unele rigori ale legilor noastre universitare, datorită condiţiilor speciale în care respectivii se află la un moment dat.
Într-un eseu faimos din secolul al XIX-lea, Nature/Natura, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observă, la un moment dat, un lucru mai degrabă ciudat. Spune eseistul că omul cel mai apropiat de ideea cunoaşterii totale este poetul. Da, ştiu, sînteţi deja contrariaţi.
Un amic m-a atenţionat că observaţiile mele caustice, făcute de-a lungul timpului, în articole, la adresa armatei de funcţionari ce parazitează încă sistemul social românesc, rămîn valabile strict pentru aparatul de stat, în spaţiul privat, profilul psihologic al amploaiatului revelînd trăsături diferite, „dobîndite“, cum ar veni, din experienţa regimului concurenţial.
Citiţi, vă rog, următorul fragment, încercînd să vă păstraţi stăpînirea de sine. Baubaul din poveste e doar rodul imaginaţiei unei scriitoare americane contemporane, şi nu un individ real, aşa cum aţi putea crede: „Acum îl vedeam mai bine, deşi chipul îi era încă în umbră. Purta o cuşmă ascuţită verde cu auriu şi o tunică din catifea aurie, cu umerii marcaţi şi cu un guler verde“.
În urmă cu puţin timp, am fost invitat, la Academie, la o dezbatere pe tema „corectitudinii politice“. M-am dus atunci, reţin, cu puţină teamă în suflet. Mă întrebam dacă merita să adopt postura „avocatului diavolului“ şi să apăr faimoasa political correctness sau să mă încadrez, cuminte, în tendinţa generală, a criticii neconcesive.
În vasta sa operă evoluționistă, mai precis în Descendența sau originea omului, Charles Darwin spune, la un moment dat, un lucru tulburător. Să-l citim împreună: „La sălbatici, cei slabi de corp sau minte erau repede eliminați, iar cei care supraviețuiesc prezintă de obicei o sănătate viguroasă.
„Acum îl vedeam mai bine, deşi chipul îi era încă în umbră. Purta o cuşmă ascuţită verde cu auriu, pe care era prinsă deasupra frunţii o fibulă grea, cu o piatră preţioasă, şi o tunică din catifea aurie, cu umerii marcaţi şi cu un guler verde, înalt, sub bărbia masivă. Giuvaierul de pe frunte şi firele aurii din ţesătura gulerului străluceau în lumina focului."
În ciclul primar, manualele de umanioare după care învăţam reproduceau, pînă la saturaţie, un tablou dramatic despre eroismul poporului român. Nu exagerez, cred că m-am ciocnit de imaginea respectivă în manualul de Citire de clasa a II-a, în cel de Literatură română de a III-a şi, aproape sigur, în cartea de Istorie de a IV-a.
Se reia, observ în presă, o dezbatere politologică mai veche. Care este opţiunea bună, în numirile diplomatice de rang înalt: personalitatea culturală şi ştiinţifică sau diplomatul de carieră? Nedumerirea nu apare doar la analiştii politici, ci şi în Statutul personalului diplomatic.
Am recitit un pasaj antologic, de un umor nebun, din faimosul roman al lui Hašek – Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial. El face parte din episodul în care destoinicul ostaş ceh al marii armate habsburgice, Josef Svejk pe numele său, îmbracă – din pură curiozitate – o uniformă (inamică) rusă, găsită pe malul unui lac.
Domnul Onoriu era cunoscut în instituţia (de stat) în care lucra şi printre vecinii de la bloc drept „pîinea lui Dumnezeu“. Bonom înnăscut, el avea o vorbă bună sau o glumiţă inocentă pentru fiecare în parte, de-a lungul unei zile, aşa încît comunitatea îl simpatiza cu fervoare făţişă.
