Se spune, justificat, că nu există, cu adevărat, frică, ci doar imaginaţie bogată. Judecînd după faptul că psihologia modernă a inventat un concept precum fobofobia (spaima de... spaimă) – preluat, ca să fim oneşti pînă la capăt, dintr-o butadă a preşedintelui american Roosevelt –, tind să cred că observaţia ar fi corectă.
Mulţi leagă reuşitele în viaţă de hărnicie. Alţii de noroc. Unii de talent, inteligenţă sau chiar frumuseţe fizică. Nici corectitudinea nu lipseşte, adesea, dintre ingredientele succesului, aşa cum este el stabilit, desigur, de mentalităţile atavice ale omenirii.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea, republicanii români (pe care, de altfel, îi cam numărai pe degete) erau supuşi unor ironii teribile de către clasa politică sau presa conservatoare şi chiar de către opinia publică în ansamblul ei, monarhismul fiind pe atunci, se înţelege, un mod de viaţă autohton, greu de imaginat în postura unui sistem ce ar fi trebuit „reformat“.
Pe domnul Cucache îl ştia tot blocul. Era un element indispensabil al decorului copilăriei mele. Avea o garsonieră la subsolul clădirii şi se îngrijea – nu ştiu dacă oficial sau din proprie iniţiativă – de adăpostul antiaerian cu care fusese dotat, încă din construcţie, imobilul unde locuiam, alături de o puzderie de oameni, la sfîrşitul anilor ’70.
Pe la jumătatea lunii decembrie, uşa cabinetului Decanului Hank se deschise brusc, iar una dintre femeile de serviciu ale Universităţii ieşene îşi făcu apariţia, zîmbind larg şi optimist, asemenea politicienilor în campania electorală: „Domnu’ Dican, primiţ’ cu colindu’?“.
Cu mai mult timp în urmă, un coleg filolog m-a oprit – destul de abrupt – prin Universitate. Era plin de indignare şi, în mod vizibil, avea nevoie de un interlocutor, pentru a-şi povesti, terapeutic, necazul. „Bătrîne nu mai pot suporta administraţia de nici un fel, de la nici un nivel, ţi-o spun cu toată convingerea şi revolta.
Un profesor de-al meu mi-a povestit, cu ani în urmă, un episod din tinereţea lui ieşeană, demn de antologat într-o (nescrisă încă) istorie a progresului mentalităţilor (şi chiar al „tehnologiilor“, aşa-zicînd) pe plaiuri mioritice. Era la începutul anilor ‘60 şi, dacă vă vine să credeţi, abia atunci debuta prin urbe un obicei apusean de a merge în oraş, la o cafea
Mi-a parvenit, zilele trecute, prin amabilitatea unui bun prieten, un document antologic. Este vorba despre extemporalul la limba română al unui elev de clasa a V-a, dintr-un oraş moldav din nord. Această operă epocală a fost expediată, în format electronic, amicului meu, chiar de către dascălul de gramatică al tînărului amintit.
Într-un articol publicat acum cîţiva ani, făceam o constatare ce mi s-a părut ulterior puţin exagerată. Spuneam atunci că ar trebui să vedem în Ceauşescu o gigantică tumoră care, odată „operată“ (prin „ablaţia“ revoluţionară), a diseminat rapid, la distanţe mari de locul iniţial, în forma unor tumori mai mici, dar mai nocive decît excrescenţa-mamă.
Într-un roman al lui David Lodge, Thinks… / Gînduri ascunse, ieşit pe piaţă, cu cîţiva ani în urmă, şi la noi (în traducerea de la Polirom a profesorului clujean Virgil Stanciu), unul dintre protagonişti, Ralph Messenger, specialist în IA („inteligenţă artificială“), meditează, la un moment dat, cu voce tare (înregistrată automat de un dictafon sofisticat) asupra destinului lumii academice.
De cîţiva ani, asist la un fenomen extrem de ciudat: dispariţia din societatea noastră a oamenilor de calitate (nu puţini), pe care îi cunosc sau despre care cel puţin am auzit. Nota bene: nu mă refer nici la moartea, şi nici la plecarea lor definitivă din ţară.
O compatrioată de-a noastră, emigrată încă din anii ’80 în Noua Zeelandă şi revenită, în vară, pe meleaguri mioritice, pentru a-şi revedea familia, a dorit, într-o seară, să urmărească un buletin de ştiri băştinaş. Cum rudele erau setate pe programele informative ale PRO TV-ului şi Antenei , i-au oferit îndrăzneţei călătoare din Oceania o mostră de jurnalism vizual românesc.
La sfîrşitul sesiunii de reexaminări, verificîndu-mi, la un moment dat, poşta electronică, am făcut un gest necugetat. Am rămas cu ochii pironiţi pe un mesaj trimis de cineva cu numele Mafia Sicilia. Nu „Mafia Siciliană“, ci chiar aşa – „Mafia Sicilia“. Era fără titlu (no subject), sărind cumva în ochi din mulţimea de spam-uri ce mă invitau, ca de obicei, să cumpăr diverse obiecte şi/sau fiinţe.
Zilele trecute am citit un test de verificat… fericirea (!), pe care nu am cum să mă abţin a vi-l reda, fie şi parţial, mai jos, fără vreo intromisiune de ajustare stilistică. Aşadar, ne chestionează autorul/autorii: „Primiţi premiul pentru fericire. Ca să sărbătoriţi acest eveniment, organizaţi: a). o şedinţă de meditaţie (nu doriţi distincţia), b). o mică petrecere împreună cu iubitul(a) dvs. (eventual în pat), c). o cină cu prietenii cei mai apropiaţi, d). o serbare cîmpenească cu toţi priete
„Bătrîne, am văzut un documentar pe Discovery care mi-a produs o epifanie teribilă. Întreaga mea concepţie existenţială s-a schimbat atunci brutal. Ascultă şi tu. Nişte gheparzi au fost părăsiţi de felina-mamă la maturitate. Crescuseră şi era timpul să devină independenţi. În primele zile, comportamentul lor a fost sfîşietor. Plîngeau precum puii abandonaţi (deşi ajunseseră ditamai fiarele) şi au căzut aproape în inaniţie. Apoi, au încercat să vîneze. Nimic, habar n-aveau să pună jos o an
Recent, am văzut un film remarcabil (lansat în 2007, cu Tom Hanks în rolul principal), intitulat Charlie Wilson’s War/„Războiul lui Charlie Wilson“. Titlul îmi amintea, din start, de o carte pe care o răsfoisem cu cîţiva ani mai devreme, într-un Reading Room.
De unde nevoia morbidă a discipolului de a-şi nega şi, adesea, elimina maestrul? Noica spune undeva că, dacă marele profesor, marele savant, marele creator nu ar muri, istoria ar fi în pericol de sucombare, oprindu-se la nivelul minţii maestrului, minte care – oricît de excepţională – rămîne, inevitabil, limitată, neposedînd un dinamism infinit, de perpetuum mobile renascentist. Ca atare, învăţăcelul îşi „ucide“ dascălul, pentru a permite lumii să progreseze prin el, noul maestru şi învăţ
Vorbeam deunăzi cu părinţii unor copii mici. Amîndoi erau iritaţi că bunicii îşi educau nepoţii în spiritul Bau-Bau-ului tradiţional ori de cîte ori voiau să-i determine să mănînce. Vă amintiţi, probabil, şi dumneavoastră, din copilărie, vechiul şi aparent benignul îndemn pedagogic: „Dacă nu papi tot, te spun/dau lui Bau-Bau!“.
Am călătorit recent, forţat de împrejurări... climaterice, cu IC-ul moldo-vlah Săgeata albastră, deşi promisesem solemn, în urmă cu trei sau patru ani, că nu voi mai pune piciorul în această struţocămilă a capitalismului tranziţional românesc. Ca întotdeauna, sălbăticia vieţii mioritice s-a dovedit însă mai puternică decît făgăduinţele mele.
În studenţia mea, circula un banc excelent, cu miliţieni. Se apropie un „tablagiu“ (cum li se spunea, pe atunci, vajnicilor apărători ai „ordinii“, mai degrabă decît ai „liniştii“, publice) – plin de importanţa celor două trese ale sale – de un tip care vorbea, fără oprire, în faţa unui acvariu, de unde peştii priveau curioşi în afară, scoţînd, în răstimpuri, bule de aer.
În adolescenţă, am văzut o comedie suculentă, intitulată The Meaning of Life / Sensul vieţii. Filmul consta într-o succesiune de episoade groteşti, care duceau la o singură concluzie posibilă: viaţa e lipsită de sens sau, oricum, de unul reperabil în interiorul standardelor noastre de percepţie şi înţelegere. Trăim, altfel spus, în plin absurd. M-am distrat copios atunci, dar nu am acordat nici un pic de credit subtilităţilor aşa-zicînd metafizice ale peliculei. Eram foarte tînăr şi visam, cu în
Prozatoarea britanică Sarah Waters (în vîrstă de 43 de ani) a debutat încă din anii nouăzeci şi a fost, în general, bine primită de critica din Albion. Totuşi, romanele ei capătă un impact internaţional abia odată cu apariţia lui Fingersmith/Din vîrful degetelor (2002) – publicat, recent, şi în limba română, la Poliromul ieşean –, urmat de alte două volume de mare succes, The Night Watch/Veghea (2006) şi The Little Stranger/Micul intrus (2009). Cu precădere, ultimul dintre ele (tipărit, în Angl
În noiembrie 1989, eram student la engleză şi, prin jocul întîmplării, devenisem şi redactor-şef la publicaţia culturală Dialog (fosta Alma Mater, creaţia unui grup strălucit de intelectuali ieşeni di...
Cu cîtva timp în urmă, Dan Perjovschi a iniţiat un original proiect artistic pe străzile Bucureştiului, menit să reactualizeze " în memoria noastră colectivă " mineriadele anilor ’90....
De cîtva timp, mă bîntuie o întrebare cu nuanţe existenţial(ist)e. Rămasă fără răspuns, mă tem că ar putea genera, în viitor, serioase izbucniri nevropatice....
Într-un film american pe care l-am văzut mai demult, un politician de succes (candidat la Senatul SUA) suferea de un handicap emoţional (cunoscut doar celor apropiaţi lui), pe care şi-l gestiona cu mu...
Ceea ce i s-a întîmplat unui fost coleg de-al meu de facultate " în a doua parte a anilor nouăzeci " demonstrează, dincolo de posibilitatea oricărei îndoieli, faptul că nimeni şi nimic nu ar putea con...
M-am întîlnit, zilele trecute, cu un fost coleg de şcoală, astăzi universitar în domeniul aeronautic. Cred că simpla menţionare a profesiei v-a spus deja ceva despre personajul în discuţie....
Oscar Wilde a scris, în epoca victoriană, o faimoasă comedie de moravuri, intitulată The Importance of Being Earnest şi tradusă, la noi, drept Ce înseamnă să fii onest....
În urmă cu vreo doi-trei ani, ştirile făceau multă vîlvă în jurul portarului unei societăţii comerciale din Vadu Oii (dacă-mi aduc bine aminte), care era simultan şi secretară, şi director general în ...
Unul dintre prietenii mei - om pozitiv, cu experienţa vieţii de tranziţie, fără farafastîcurile mele contemplativo-scriitoriceşti - mi-a relatat, la sfîrşitul anului trecut, cîteva întîmplări absolut ...
Cu aproape două decenii în urmă, pe cînd mă identificam încă (naiv-emfatic) drept "preparator universitar", regretatul profesor şi anglist ieşean Grigore Vereş mi-a adresat, la un moment dat, o rugămi...
Vă rog să citiţi cu atenţie următorul poem: "Lucrători care vă puneţi şorţuri de piele / Şi vă suflecaţi mînecile cămăşii / Dezgolind braţele vînjoase, / Fochişti mînjiţi de funingine care aruncaţi / ...
- cum ajungi omul politic al secolului -
De cîţiva ani primesc, periodic, de la diverse instituţii anglo-americane cu nume respectabile, nişte scrisori ciudate, particularizate de en-t
Cu vreo patru ani în urmă, fiul meu (elev pe atunci în clasa I) a ridicat, la un moment dat, nedumerit privirea din Abecedar şi m-a întrebat, abrupt, dacă Nică este băiatul lui nenea Călin....
