Poveste doctorală
M-am întîlnit, zilele trecute, cu un fost coleg de şcoală, astăzi universitar în domeniul aeronautic. Cred că simpla menţionare a profesiei v-a spus deja ceva despre personajul în discuţie. Omul este un savant autentic şi a fost aşa de cînd îl cunosc, adică de pe băncile gimnaziului. Pe atunci rezolva instantaneu ecuaţii imposibile, ce ne dădeau nouă, celorlalţi, coşmaruri teribile. Ştia principii sofisticate de funcţionare a unor motoare supersonice şi inventa diverse mecanisme de propulsie, speriindu-şi profesorii şi prietenii. Ca toate geniile însă, la sport, şuta mereu pe lîngă minge, avea ochelari cu dioptrii mari, mergea şleampăt, purta ciorapi desperecheaţi şi nu se bucura de succes la fete. Într-un cuvînt, era un "Dexter" al comunismului tîrziu. Povestea care urmează (relatată mie chiar de protagonist) s-a desfăşurat în februarie anul trecut, cînd fostul meu coleg şi-a susţinut, finalmente, teza de doctorat. Spun "finalmente", întrucît omul " super-scrupulos, absorbit etern în calcule şi probabilităţi " a amînat impardonabil această formalitate academică, ajungînd să-şi exaspereze coordonatorul. La limita limitei, tînărul lector a pus pe masă un tratat de aeronautică, închizînd gurile tuturor cîrcotaşilor. De teama unor imprevizibile evenimente, conducătorul de doctorat a întocmit iute comisia, a simplificat birocraţia şi l-a împins pe erou, cu oarece impacienţă, către ziua susţinerii. Aceasta a căzut pe fond de nămeţi şi geruri ucigătoare. Ieşit din calculele siderale, amicul meu s-a văzut confruntat cu brutalitatea lumii reale, neconcesivă cu savanţii, după cum bine se ştie. A descoperit, cu nedisimulată oroare, că trebuia să se ocupe de aranjamente foarte concrete, pentru care nu avea "pregătire" şi nici măcar "organ", după cum afirmă el însuşi în prezent. În comisia de doctorat sînt membri profesori de la mai multe universităţi din ţară, de ale căror cazare şi confort, pe perioada susţinerii, candidatul trebuie să se ocupe nemijlocit. Fericitul eveniment se serbează, în final, cu o "agapă", intrată " indubitabil " în sarcina aceluiaşi brav doctorand. Mai mult, tradiţia cere ca, la despărţirea de universitarii călători, proaspătul doctor să le ofere o amintire, o atenţie inofensivă, menită să proiecteze momentul în veşnicie. Bulversat, colegul menţionat " căruia, ca să fim sinceri pînă la capăt, şi achiziţionarea unei pîini îi punea probleme majore " trecu prin iad pentru a se ocupa de toate detaliile. Le rezolvă cum putu mai bine. Închirie o masă la un restaurant mai ieftin, bugetul nepermiţîndu-i nici cel mai mic exces, şi cumpără cinci sticle de şampanie (drept cadou simbolic, de sfîrşit), cîte una pentru fiecare referent. Alese o marcă mai ieftină (cea mai ieftină, de fapt), care-l impresionase prin modul de prezentare a sticlei (aceasta era învelită într-o hîrtie multicoloră, ce atrăgea imediat privirea). Îşi pregăti costumul bun şi se prezentă, în ziua cu pricina, la apelul furcilor caudine. Nu vreau să insist asupra unor amănunte care alcătuiesc, de regulă, o zi proastă din viaţa oricărui individ. Totodată, nu vreau să credeţi că s-a întîmplat atunci ceva cu adevărat groaznic. Nicidecum. Personajul nostru a luat doctoratul cu brio (nici nu se putea altfel), iar comisia (formată, pe lîngă conducător, dintr-o doamnă taciturnă şi trei domni destul de inspizi, cu o excepţie poate " un bătrînel genialoid, personalizat de aerul gen "profesor distrat") s-a dovedit extrem de amabilă şi tolerantă cu stîngăciile lumeşti ale tînărului savant. În ciuda frigului de afară, nu au dorit nici ceai, nici cafea (colegul meu le-a băut pe toate, pentru a nu lăsa urme de "festin", urme ce l-ar fi înfuriat iremediabil pe şeful de Catedră; cu ocazia ingerării masive a lichidelor respective, el a descoperit şi misterul refuzului distinşilor profesori: atît cafeaua, cît şi ceaiul fuseseră preparate execrabil, protagonistul neavînd " cum spuneam " "organ" pentru mărunţişurile existenţei şi nici coechipier feminin pentru ajutor în asemenea situaţii). Ulterior, profesorii au acceptat însă invitaţia la masă, întrucît nimeni nu era pregătit să pornească la drum pe nemîncate. Au mers prin nămeţi şi ger (de unde maşină?), aterizînd, într-un final, în pub-ul unde colegul meu pregătise elementele "ospăţului" (între altele, trebuie să zic faptul că, purtat de evenimente, pişcat de frig şi atacat de multitudinea de lichide înghiţite, savantul nostru aeronaut simţea o presiune gigantică în abdomen, căutînd disperat o formă de eliberare). Comisia s-a aşezat la masă, iar oficiile de gazdă şi organizator nu au permis noului doctor vreo clipă de intimitate. A scos darurile simbolice şi le-a oferit distinşilor oaspeţi, exprimîndu-şi gratitudinea pentru efort. Aceştia au luat sticlele de şampanie (colorate feeric), cumva ezitant, şi au mulţumit vag deconcertaţi. Abia acum prietenul meu observă un detaliu ce-i scăpase atunci cînd cumpărase buclucaşele "spumante". Coloritul viu al hîrtiei de ambalaj reprezenta, în realitate, imaginea unui cunoscut personaj de desene animate. Ce să fi căutat el acolo? " se întrebă aeronautul, în timp ce o cruntă bănuială începuse să-i devasteze sufletul (revenit cu disperare a doua zi la magazin, bănuiala i se confirmă: sticlele în cauză conţineau un suc ieftin, din coloranţi, îmbuteliat ca "şampanie pentru copii", adică licoare de servit la petrecerile de la McDonald’s pentru preşcolari). Chelnerul sumbru preluă comanda cu plictis, aruncînd doar o privire malefică "profesorului distrat" care repeta (e drept, cam deranjant): "Eu vreau ţiorbică!". Întorcîndu-se cu băuturile (clipocitul lichidelor în pahare îl făcea pe amicul meu să tremure din toate încheieturile, de parcă s-ar fi aflat într-un sadic exerciţiu psihedelic, de rezistenţă la presiune), sinistrul waiter at the table auzi iarăşi propoziţia obsedantă " "Ţiorbică! Aduceţi-mi ţiorbică!". Se bău în tăcere, eroul adăugînd volens-nolens material suplimentar de tortură în complicatele mecanisme renale " se vede, uneori, mai rebele decît sistemele de propulsie aeronautică. Chelnerul sosi cu farfuriile aburinde, pline de un lichid colorat incert. Observîndu-l, cu nebănuit ochi de şoim, "profesorul distrat" strigă deodată: "Am uitat să vă ţspun, dar eu nu mai vreau ţiorbică!". Chelnerul strînse bestial farfuria în mînă, introducîndu-şi degetul mare pînă la jumătate în supă şi, tocmai cînd se pregătea să i-o arunce în cap bătrînelului, doctorul în aeronautică ţipă: "O vreau eu!". Înghiţi lacom două castroane cu ciorbă şi se ridică apoi, cu mîna între picioare pentru a galopa către locul intim. Nu apucă. Îşi auzi conducătorul de doctorat ţipînd inuman: "Vai, doamna profesor... Oameni buni, sunaţi la 112! Sunaţi la 112!". Privi înapoi. Referenta taciturnă zăcea inconştientă, cu capul pe masă ("toxiinfecţie alimentară paroxistică", se preciză pe fişa de diagnostic, mai tîrziu, la spital). Colegul meu ştiu atunci, fără dubiu, că pantalonii costumului bun fuseseră iremediabil compromişi... Nu vreau să credeţi că pledez din nou aici pentru schimbarea frumoaselor obiceiuri româneşti. Mi-am susţinut şi eu doctoratul şi am dat, cu plăcere, de băut. În plus, astăzi, fiind membru în comisii, accept voios un pahar de şampanie la sfîrşit, chiar dacă este turnat dintr-o sticlă viu colorată. Nu solicit nici măcar îngăduinţă pentru aceia dintre noi care, obişnuiţi mai mult cu biblioteca decît cu viaţa, se arată frecvent neajutoraţi în caruselul existenţei. Cer doar, cu deplină responsabilitate şi seriozitate, ca, la mesele festive, nimeni să nu mai comande "ţiorbică"!
