Un exemplu de des-cifrare

Am călătorit recent, forţat de împrejurări... climaterice, cu IC-ul moldo-vlah

deşi promisesem solemn, în urmă cu trei sau patru ani, că nu voi mai pune piciorul în această struţocămilă a capitalismului tranziţional românesc. Ca întotdeauna, sălbăticia vieţii mioritice s-a dovedit însă mai puternică decît făgăduinţele mele. În sfîrşit, nu vreau să fac mult caz pe marginea unui tren – nici mai rău şi nici mai bun decît mediul în care vieţuim cu toţii de un deceniu şi jumătate. Ca să fiu sincer, am avut impresia (s-ar putea totuşi să mă fi înşelat) că spaţiul de voiaj propriu-zis s-a îmbunătăţit întrucîtva faţă de 2006 (cînd stăteam ca sardelele). N-a dispărut, din nefericire, muzica pentru labilii emoţional şi abrutizarea personalului. Mă rog, nu

constituie interesul discuţiei propuse de mine astăzi. Am o povestire, în aparenţă măcar, mai incitantă decît o mie de „săgeţi albastre“ expediate simultan. Iat-o!

La un moment dat, s-a aşezat pe bancheta vecină mie, destul de voios, un tinerel afabil, cu părul vopsit în şuviţe. Am remarcat, de la început, în mîna lui dreaptă, o valiză elegantă, cu cifru, din piele autentică, plină de zorzoane aurii la mîner şi încheieturi. Ţinuta de rocker retardat emoţional a tînărului contrasta violent cu geanta de om de afaceri, pe care o fluturase în ochii întregului vagon. Şi-a scos geaca şmecheră şi a atîrnat-o pe geam, lîngă haina mea (mi-a obturat astfel perspectiva asupra ţinutului pustiit de viscol şi sărăcie şi, ca atare, am devenit brusc taciturn, aproape ursuz). Apoi a înşfăcat valiza fermecată şi a pus-o în poală. Şi-a suflecat mînecile marinăreşte, a privit lung în zare, după care a purces la învîrtit rotiţele de cifru mai ceva ca manetele de poker mecanic. Am întors un ochi mirat, de ciclop trezit din somn. „Am biletul înăuntru şi am uitat codul“ – a chiţcăit individul o explicaţie prezumtiv drăgălaşă. „I-am spus deja conductorului şi mă păsuieşte un timp“ – a adăugat el, cu încredere în valorile vieţii.

Nu sînt extrem de curios de felul meu, dar surpriza adusă de tinerel în dinamica monotonei călătorii pînă la Bucureşti m-a conectat instantaneu la cei 220 de volţi ai energiei analitice. Pentru început, am tras o ocheadă la numărul de cifre al codului. Trei! Prin urmare, o mie (fără una) de variante posibile! Ulterior, am urmărit, discret, ritmul în care rocker-ul reuşea să definitiveze un cifru pe claviatura mecanismului: în jur de patruzeci şi cinci de secunde (se mişcau greu rotiţele!).

Patruzeci şi cinci înmulţit cu o mie: patruzeci şi cinci de mii de secunde. Acestea reprezintă cam şapte sute cincizeci de minute. Transformate în ore, ele sînt nici mai mult, nici mai puţin decît douăsprezece şi jumătate, adică dublul timpului care ne-ar fi luat să ajungem în Capitală. Dacă cifrul căutat de companionul meu de voiaj ar fi fost unul dintre ultimele numere posibile (nouă sute şi ceva), atunci, în mod cert, el ar fi avut şanse să-l descopere cîndva pe seară (după o activitate de rotire a rulmenţilor febrilă şi neîntreruptă), cam la vremea cînd conductorul şi ceilalţi pasageri ar fi hălăduit (deja plictisiţi) prin Bucureşti sau, în versiunea strictă, s-ar fi aflat de mult în trenul (de noapte) către Iaşi. Jocul micului hoţoman nu-mi lăsa practic nici o altă opţiune logică: mă aflam în prezenţa unui impostor care inventase o tactică isteaţă de a călători cu săgeata fără bilet, sub ochii îngăduitori (chiar compătimitori) ai însoţitorului de tren. Românii devalizează bănci în America şi Canada. Nu vedeam de ce le-ar fi fost greu să apeleze şi la o astfel de – pînă la urmă – simplistă stratagemă?

Ce mă uimea era îngăduinţa conductorului. În răstimpuri, el trecea, cu aer depersonalizat, pe lîngă noi şi întreba mai degrabă absent: „Nu-i gata?“. „Nu – răspundea rocker-ul preocupat –, mai am opt sute douăzeci şi şase de variante.“ Distingeam cinism în modulaţiile vocii sale, un cinism rămas însă străin indiferentului controlor. Stăruiam în convingerea că băietanul nu mergea deloc la Bucureşti, deşi menţionase această destinaţie. Bănuiam că dorea să rămînă undeva pe traseu, la Vaslui, Bîrlad, Tecuci, Focşani, Buzău ori Ploieşti unde, mai nou, „săgetătorul“ IC opreşte îndelungat. Presupuneam că, la momentul oportun, îşi va lua, dintr-o mişcare, geanta şi geaca şi va ţîşni prin uşile deschise (în staţie), lăsîndu-ne pe toţi (în primul rînd, pe conductor) cu gura căscată. Cum ar fi trebuit să acţionez eu? Spiritul civic mă invita la atitudine (să ţin ochii vigilenţi pe impostor – eram oricum călătorul cel mai apropiat de el, un veritabil „poliţist de

fără voie –, să aplic o schemă de

cînd ar fi încercat să o zbughească, să-l atenţionez în prealabil pe controlor etc.), în timp ce instinctul de conservare îmi impunea tăcere absolută (deja mă obseda un potenţial dialog – Conductorul: „Dom’le, nu-l puteaţi opri să fugă, era lîngă dvs.?“, Eu: „Pe cine dom’le?… Tocmai m-am trezit din somn!“). Sînt filolog, deci l-am lăsat pe ultimul să prevaleze. Totuşi, nu mi-am slăbit vecinul din pensetele disecţiei. Cine era el, de fapt? De ce apelase la o strategie, în fond, atît de meschină? Ce căuta la Vaslui – Bîrlad – Tecuci – Focşani – Buzău – Ploieşti? Dacă furase geanta? De ce-şi făcuse şuviţe? Cît cîştiga pe an? De ce zîmbea optimist? Nu-l dureau degetele? De ce şi-a dat jos geaca? Cîţi ani avea? Cum îl chema? Ce erau părinţii lui? Avea rude în străinătate? De ce fîrnîia pe o nară? Cîte kilograme cîntărea? Ce… „Yeees!“, a ţipat ascuţit colegul meu de călătorie, chiar cînd opream în Tecuci. „Varianta trei sute zece! Am reuşit.“ Valiza scîrţîi scurt şi se deschise aidoma unui pepene răscopt. Rocker-ul cotrobăi prin nişte buzunare ale bagajului şi scoase, victorios, biletul de călătorie. Se duse întins în capătul vagonului, la controlor, ţinînd hîrtia CFR deasupra capului, ca pe un trofeu.

Ceva s-a atenuat, în acea clipă, din încrederea mea, altădată nesmintită, în virtuţile raţionamentelor à la Dupin. Realitatea se dovedise mai ilogică şi mai iraţională decît aparenţa ei. Mi-am lipit nasul de fereastra îngheţată. Cum putusem să fiu atît de aberant? De unde îmi veniseră atîtea inepţii? De ce nu-mi văzusem de lecturile mele? Ce era cu mine? Spre ce mă îndreptam? Nu aveam cum să răspund, cel puţin pe moment! O întrebare se ridica totuşi, compensator, deasupra celorlalte, făcîndu-mă să rînjesc sardonic în fereastra luminată de albul nesfîrşit al zăpezii, pe măsură ce trenul lăsa în depărtări Tecuciul indistinct: ce idiot îşi închide biletul de tren în valiza cu cifru şi apoi uită codul?