Succese româneşti în UE şi US

Unul dintre prietenii mei - om pozitiv, cu experienţa vieţii de tranziţie, fără farafastîcurile mele contemplativo-scriitoriceşti - mi-a relatat, la sfîrşitul anului trecut, cîteva întîmplări absolut autentice, demne de cele mai trăsnite cărţi ale recordurilor. Toate aveau în centru figuri de români emigraţi, în ultimii cincisprezece ani, pe plaiuri europene. Locurile ca atare nu au nici o importanţă (deşi ele mi-au fost furnizate cu precizie de către narator) şi, prin urmare, le voi ocoli cu bună ştiinţă. Tema comună a povestirilor în cauză prezintă interes şi asupra ei mă voi opri în cele ce urmează. Aceasta este naivitatea (eu aş considera-o totuşi bună credinţă) vesticului în raport cu românul fîşneţ şi consecinţele dezastruoase pe care starea de fapt ca atare le angajează pentru cel dintîi. Aşadar, îmi spunea amicul că mulţi confraţi de-ai noştri - ajunşi "la negru" prin Europa - şi-au inventat biografii exotice, iniţial pentru a supravieţui, ulterior, pe măsură ce succesul lor căpăta dimensiuni nebănuite, pentru a-şi asigura o nesperată celebritate. Uimeşte, de pildă, cazul unui fost antrenor de la un obscur club sportiv moldovenesc, care - aterizat într-o faimoasă localitate franceză - a început să spună, în stînga şi dreapta, că e primul antrenor de gimnastică (!) al Nadiei Comăneci. Fusese nevoit să emigreze din motive politice (crease o poveste abracadabrantă cu Nicu Ceauşescu şi tentaculele sale post-mortem, ce-l urmăreau şi în scorbură de şarpe). Cu ajutorul unor magnaţi locali generoşi (dar, mai ales, sensibili la melodrame est-europene), demnul de compătimire refugiat şi-a deschis o sală de gimnastică unde, prezumtiv, urma să antreneze tinere franţuzoaice pentru marea glorie sportivă. În scurt timp, a fost decorat de prefectură "pentru merite deosebite" şi a devenit "cetăţean de onoare" al urbei. Deocamdată, nu este cunoscut nici un rezultat concret al antrenamentelor din sala respectivului antrenor. Şi mai năucitoare pare povestea unui şef de reţea de prostituţie, de pe coline moldo-vlahe, care, stabilit într-un centru european - de unde coordona întreaga mişcare, se căsătorise cu o localnică respectabilă pentru a distrage atenţia potenţialilor investigatori, dar şi pentru a obţine o cetăţenie onorabilă. Doamna în chestiune nu bănuia nici o clipă preocupările interlope ale soţului. Dimpotrivă, era convinsă că se măritase cu o personalitate militară. Ipochimenul făcuse rost - probabil din recuzita vreunui teatru - de o uniformă haioasă pe care el o numea "de amiral". La anumite intervale - atunci cînd "afacerile" o impuneau - omul nostru se îmbrăca în hainele de circar, îşi lua rămas bun de la soţie şi dispărea pentru un timp. Doamna vărsa o lacrimă, flutura batista în urma abilului clown şi apoi aştepta credincioasă ca eroul naval să revină. Nu ştim exact dacă oraşul în cauză avea deschidere la mare ori ba, însă aceasta ar fi, oricum, o altă poveste. Furturile sînt, în sine, monumente epice, vrednice de un (încă nescris) Decameron al hoţiei. Prietenul meu ştia cazuri de diverşi români angajaţi în varii servicii (furnizare de pizza la domiciliu, transport de materiale etc.) care, la fiecare vizită pe care o făceau clienţilor, nu uitau să plece cu o amintire domestică, amintire ce putea fi un obiect simbolic, abandonat de proprietarul neglijent undeva pe vreo măsuţă de la intrare (inel, broşă, ceas, porţelan, veselă ş.a.), sau obiecte gigantice, lăsate în curte în mod necesar (şalupe - da, da, aţi citit corect, un compatriot de-al nostru, şofer pe o betonieră, a vărsat cimentul în faţa casei proprietarului cu care compania unde lucra avea contract, iar, la plecare, profitînd de neatenţia locatarilor, şi-a anexat şalupa familiei la camion şi a plecat voios, fredonînd Dragostea din tei -, bărci pneumatice, biciclete, bazine gonflabile pentru copii etc.). Un ciobănaş mioritic, specializat în furtul de maşini de lux, a urmărit, în plină zi, pe o stradă extrem de aglomerată, o bătrînă doamnă care a coborît dintr-o limuzină nou-nouţă şi a intrat într-un magazin select. Îndrăzneţ, omul nostru s-a apropiat de portieră şi şi-a început, cu dexteritate, vechiul modus operandi. Lumea nu-l băga în seamă, probabil, datorită simplului fapt că nimănui nu-i trecea prin cap varianta unui furt de maşină într-un asemenea context. Băiatul a pătruns relativ repede în interiorul automobilului şi tocmai scotea firele de contact, cînd bătrîna proprietară a băgat capul pe geam şi a zis, uimită, dar plină de civilitate: "Cher monsieur, c’est ma voiture, ça". Bravul estic, deşi surprins de sosirea intempestivă a proprietarei, nu s-a pierdut cu firea şi, trebăluind de zor la contacte, a răspuns la fel de civilizat: "Mais non". Bătrîna: "Mais oui". Hoţul: "Mais non". Bătrîna: "Mais oui". Hoţul, bătrîna: "Mais, oui". Şi tot aşa pînă cînd motorul a pornit, iar românaşul a demarat în trombă, lăsînd-o pe doamnă siderată în mijlocul străzii. Nu ştim, desigur, dacă maşina s-a mai recuperat sau nu (e foarte posibil ca ea să fi ajuns în România şi să fi fost înmatriculată fără probleme). Întîmplările mi-au amintit şi de propriile mele experienţe americane cu români-yankei, experienţe pe care nu le-am povestit pînă acum, considerîndu-le total neverosimile, deşi, repet, sînt absolut genuine. Am descoperit, de exemplu, în Arizona, un profesor care făcuse un fel de carieră (era, oarecum, un personaj public), susţinînd sus şi tare că ar fi provenit din neamul lui Dracula (ceea ce, pînă la urmă, să recunoaştem, nu constituia chiar o falsificare). Spre edificare, îşi arăta în permanenţă caninii, într-adevăr dezvoltaţi patologic în raport cu ceilalţi dinţi. Un alt român îşi convinsese soţia americancă (fascinată de eroii din Vietnam) că luptase în războaiele româno-bulgare (să fi fost oare cele de pe la începutul secolului trecut?) şi fusese decorat pentru vitejie pe cîmpul de luptă. În sfîrşit, am cunoscut un terchea-berchea care lansase zvonul că ar fi Placido Domingo al României. Obţinuse o bursă muzicală prestigioasă doar pe baza acestei informaţii. Nişte studenţi de la educaţie fizică - oameni robuşti, aruncători de greutăţi, de 1,90 m şi în jur de 200 kg - frecventau, acum cîţiva ani, un curs de-al meu de engleză pentru "nespecifici". Îmi mărturisiseră, la un moment dat, că ar fi fost gata să facă orice în străinătate, doar ca să nu mai stea în România. Nu ştiam cum să-i ajut la vremea respectivă. Zilele trecute însă am citit în presă un lucru înfiorător. La un teatru berlinez, s-a jucat Alba ca Zăpada cu patru pitici în loc de şapte. Motivaţia direcţiunii? Nu mai sînt persoane cu nanism pe piaţa muncii în Germania. Băieţi, dacă citiţi acest articol, nu ezitaţi să contactaţi teatrul cu pricina! Ca români vajnici, cred că, în ciuda staturii voastre acromegalice, veţi convinge regizorul neamţ, fără probleme, că nu sînteţi altceva decît nişte pitici redutabili.