Succese româneşti în UE şi US

Publicat în Dilema Veche nr. 232 din 28 Iul 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Unul dintre prietenii mei - om pozitiv, cu experienţa vieţii de tranziţie, fără farafastîcurile mele contemplativo-scriitoriceşti - mi-a relatat, la sfîrşitul anului trecut, cîteva întîmplări absolut autentice, demne de cele mai trăsnite cărţi ale recordurilor. Toate aveau în centru figuri de români emigraţi, în ultimii cincisprezece ani, pe plaiuri europene. Locurile ca atare nu au nici o importanţă (deşi ele mi-au fost furnizate cu precizie de către narator) şi, prin urmare, le voi ocoli cu bună ştiinţă. Tema comună a povestirilor în cauză prezintă interes şi asupra ei mă voi opri în cele ce urmează. Aceasta este naivitatea (eu aş considera-o totuşi bună credinţă) vesticului în raport cu românul fîşneţ şi consecinţele dezastruoase pe care starea de fapt ca atare le angajează pentru cel dintîi. Aşadar, îmi spunea amicul că mulţi confraţi de-ai noştri - ajunşi "la negru" prin Europa - şi-au inventat biografii exotice, iniţial pentru a supravieţui, ulterior, pe măsură ce succesul lor căpăta dimensiuni nebănuite, pentru a-şi asigura o nesperată celebritate. Uimeşte, de pildă, cazul unui fost antrenor de la un obscur club sportiv moldovenesc, care - aterizat într-o faimoasă localitate franceză - a început să spună, în stînga şi dreapta, că e primul antrenor de gimnastică (!) al Nadiei Comăneci. Fusese nevoit să emigreze din motive politice (crease o poveste abracadabrantă cu Nicu Ceauşescu şi tentaculele sale post-mortem, ce-l urmăreau şi în scorbură de şarpe). Cu ajutorul unor magnaţi locali generoşi (dar, mai ales, sensibili la melodrame est-europene), demnul de compătimire refugiat şi-a deschis o sală de gimnastică unde, prezumtiv, urma să antreneze tinere franţuzoaice pentru marea glorie sportivă. În scurt timp, a fost decorat de prefectură "pentru merite deosebite" şi a devenit "cetăţean de onoare" al urbei. Deocamdată, nu este cunoscut nici un rezultat concret al antrenamentelor din sala respectivului antrenor. Şi mai năucitoare pare povestea unui şef de reţea de prostituţie, de pe coline moldo-vlahe, care, stabilit într-un centru european - de unde coordona întreaga mişcare, se căsătorise cu o localnică respectabilă pentru a distrage atenţia potenţialilor investigatori, dar şi pentru a obţine o cetăţenie onorabilă. Doamna în chestiune nu bănuia nici o clipă preocupările interlope ale soţului. Dimpotrivă, era convinsă că se măritase cu o personalitate militară. Ipochimenul făcuse rost - probabil din recuzita vreunui teatru - de o uniformă haioasă pe care el o numea "de amiral". La anumite intervale - atunci cînd "afacerile" o impuneau - omul nostru se îmbrăca în hainele de circar, îşi lua rămas bun de la soţie şi dispărea pentru un timp. Doamna vărsa o lacrimă, flutura batista în urma abilului clown şi apoi aştepta credincioasă ca eroul naval să revină. Nu ştim exact dacă oraşul în cauză avea deschidere la mare ori ba, însă aceasta ar fi, oricum, o altă poveste. Furturile sînt, în sine, monumente epice, vrednice de un (încă nescris) Decameron al hoţiei. Prietenul meu ştia cazuri de diverşi români angajaţi în varii servicii (furnizare de pizza la domiciliu, transport de materiale etc.) care, la fiecare vizită pe care o făceau clienţilor, nu uitau să plece cu o amintire domestică, amintire ce putea fi un obiect simbolic, abandonat de proprietarul neglijent undeva pe vreo măsuţă de la intrare (inel, broşă, ceas, porţelan, veselă ş.a.), sau obiecte gigantice, lăsate în curte în mod necesar (şalupe - da, da, aţi citit corect, un compatriot de-al nostru, şofer pe o betonieră, a vărsat cimentul în faţa casei proprietarului cu care compania unde lucra avea contract, iar, la plecare, profitînd de neatenţia locatarilor, şi-a anexat şalupa familiei la camion şi a plecat voios, fredonînd Dragostea din tei -, bărci pneumatice, biciclete, bazine gonflabile pentru copii etc.). Un ciobănaş mioritic, specializat în furtul de maşini de lux, a urmărit, în plină zi, pe o stradă extrem de aglomerată, o bătrînă doamnă care a coborît dintr-o limuzină nou-nouţă şi a intrat într-un magazin select. Îndrăzneţ, omul nostru s-a apropiat de portieră şi şi-a început, cu dexteritate, vechiul modus operandi. Lumea nu-l băga în seamă, probabil, datorită simplului fapt că nimănui nu-i trecea prin cap varianta unui furt de maşină într-un asemenea context. Băiatul a pătruns relativ repede în interiorul automobilului şi tocmai scotea firele de contact, cînd bătrîna proprietară a băgat capul pe geam şi a zis, uimită, dar plină de civilitate: "Cher monsieur, c’est ma voiture, ça". Bravul estic, deşi surprins de sosirea intempestivă a proprietarei, nu s-a pierdut cu firea şi, trebăluind de zor la contacte, a răspuns la fel de civilizat: "Mais non". Bătrîna: "Mais oui". Hoţul: "Mais non". Bătrîna: "Mais oui". Hoţul, bătrîna: "Mais, oui". Şi tot aşa pînă cînd motorul a pornit, iar românaşul a demarat în trombă, lăsînd-o pe doamnă siderată în mijlocul străzii. Nu ştim, desigur, dacă maşina s-a mai recuperat sau nu (e foarte posibil ca ea să fi ajuns în România şi să fi fost înmatriculată fără probleme). Întîmplările mi-au amintit şi de propriile mele experienţe americane cu români-yankei, experienţe pe care nu le-am povestit pînă acum, considerîndu-le total neverosimile, deşi, repet, sînt absolut genuine. Am descoperit, de exemplu, în Arizona, un profesor care făcuse un fel de carieră (era, oarecum, un personaj public), susţinînd sus şi tare că ar fi provenit din neamul lui Dracula (ceea ce, pînă la urmă, să recunoaştem, nu constituia chiar o falsificare). Spre edificare, îşi arăta în permanenţă caninii, într-adevăr dezvoltaţi patologic în raport cu ceilalţi dinţi. Un alt român îşi convinsese soţia americancă (fascinată de eroii din Vietnam) că luptase în războaiele româno-bulgare (să fi fost oare cele de pe la începutul secolului trecut?) şi fusese decorat pentru vitejie pe cîmpul de luptă. În sfîrşit, am cunoscut un terchea-berchea care lansase zvonul că ar fi Placido Domingo al României. Obţinuse o bursă muzicală prestigioasă doar pe baza acestei informaţii. Nişte studenţi de la educaţie fizică - oameni robuşti, aruncători de greutăţi, de 1,90 m şi în jur de 200 kg - frecventau, acum cîţiva ani, un curs de-al meu de engleză pentru "nespecifici". Îmi mărturisiseră, la un moment dat, că ar fi fost gata să facă orice în străinătate, doar ca să nu mai stea în România. Nu ştiam cum să-i ajut la vremea respectivă. Zilele trecute însă am citit în presă un lucru înfiorător. La un teatru berlinez, s-a jucat Alba ca Zăpada cu patru pitici în loc de şapte. Motivaţia direcţiunii? Nu mai sînt persoane cu nanism pe piaţa muncii în Germania. Băieţi, dacă citiţi acest articol, nu ezitaţi să contactaţi teatrul cu pricina! Ca români vajnici, cred că, în ciuda staturii voastre acromegalice, veţi convinge regizorul neamţ, fără probleme, că nu sînteţi altceva decît nişte pitici redutabili.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
România, determinare, în loc de hăhăieli și fițe: explicația succesului cu Ucraina și demontarea unei idei ridicole
România s-a calificat, în premieră, la turneul final Billie Jean King Cup. Rezultatul se datorează cuplului Ana Bogdan – Jaqueline Cristian. Cele două au acceptat mereu convocarea și, inclusiv când au pierdut, au dat totul pe teren. Ceea ce nu se poate spune despre multe alte jucătoare.
image
Ursul care a ajuns la doi pași de București, căutat în continuare de jandarmi. De ce animalele sălbatice își părăsesc habitatul
Un pui de urs care a ajuns sâmbătă la doi pași de București era căutat aseară de jandarmi. Animalul sălbatic a fost văzut sâmbătă în localitatea Ciolpani, Ilfov, iar autoritățile au trimis un mesaj RO-Alert către locuitorii din zonă să stea departe de urs, să nu se fotografieze cu el.
image
Coperta albumului „Cantafabule” al trupei Phoenix, reconstituită de autor. De ce a fost supusă cenzurii comuniste VIDEO
Primul dublu-album scos în România a aparținut trupei Phoenix și se numește „Cantafabule”. A fost scos în urmă cu 49 de ani, însă creația artiștilor pentru copertă nu a trecut de cenzura vremii.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.