Gramatică și politică: un destin

Mi-a parvenit, zilele trecute, prin amabilitatea unui bun prieten, un document antologic. Este vorba despre extemporalul la limba română al unui elev de clasa a V-a, dintr-un oraş moldav din nord. Această operă epocală a fost expediată, în format electronic, amicului meu, chiar de către dascălul de gramatică al tînărului amintit. Vechi coleg cu cel care mi-a transmis mie însumi fabuloasa hîrtie, profesorul a dorit ca şi alţii să se înfrupte din deliciile şcolare pe care el le degustă, de decenii bune, arhivîndu-le, după cum se vede, din cînd în cînd, ca pe nişte inestimabile incunabule. Aş bănui, în substratul gestului său, şi o nedeclarată angoasă la gîndul că astfel de minunăţii s-ar putea pierde, fără a fi aruncat o rază din lumina lor şi peste muritorii de rînd, contemporani cu vajnicii autori pre-puberi. Un strigăt „înfundat“ adică pentru atenţie şi, mai ales, solidaritate.  

Trebuie să vă spun că am parcurs lucrarea respectivă cu atenţie de psihoterapeut şi concentrare de tennisman la primire. În primul rînd, o evaluare de ansamblu: scrisul elevului în cauză este ordonat şi, în bună măsură, caligrafic. Coloanele sînt bine aşezate în spaţiu, linia de margine nu lipseşte, semnătura personală şi cerinţa testului fiind, de asemenea, excelent raportate la proporţiile întregului. Din unghi strict psihologic, aş observa că tînărul studios are o reprezentare interioară a ideii de „extemporal“, plină de simţ de răspundere. Vrea să creeze o impresie vizuală cît mai frumoasă, cultivă, cu bună-ştiinţă, la o vîrstă fragedă, exerciţiul de captatio benevolentiae. Pînă şi conturul propriu-zis al literelor constituie un argument de adecvare la acţiunea „testării“. Băieţaşul de a V-a rotunjeşte fiecare semn, lăsînd totuşi în urmă cîte o linie vag tremurată – aluzie fină, desigur, la nesiguranţa smerită, trăită dinaintea autorităţii profesorale. 

Conţinutul lucrării rămîne însă miza fenomenală a acestui document. La subiectul – „Conjugaţi (redactat conjugtaţi) la imperfect (scris inperfect), perfectul simplu (i.e. sinplu) şi perfectul compus verbul a lucra“ – tînărul discipol formulează răspunsul de mai jos, „încolonat“ după regulile unei veritabile scriituri filologice profesioniste. Coloana întîi: „eu lucram/tu lucrai/noi lucram/voi lucraţi/ei, ele lucrează“. Aproape să strigi Evrika!, în ciuda „fobiei“ pentru persoana a III-a singular şi „deruta“ în raport cu a III-a plural, cînd dai cu ochii de coloana a doua: „eu inperfect/tu inperfectul/noi inperfect/voi inperfectaţi/ei, ele inperfectează“. Nu te-ai dezmeticit complet şi „intri“ în coloana a treia: „eu perfect sinplu/tu perfect sinplu/noi perfect sinplu/voi perfect sinplu/ei, ele perfect sinplu“. Şi, bineînţeles, la sfîrşit, eşti „introdus“ şi în coloana a patra: „eu perfect compus/tu perfect compus/noi perfect compus/voi perfect compus/ei, ele perfect compus“. Demonstraţie impecabilă, lucrare perfect(ă) (pur şi) simplu, iar „el“ (care lipseşte, de altfel, din toate coloanele!), auctorele care va să zică, perfect absolut. 

Pe ce îmi întemeiez entuziasmul? Păi, pe elementele suplimentare, pe care domnul profesor-emiţător (al documentului) le aduce în mesajul electronic însoţitor. Ne atrage atenţia că extemporalul este din 10 noiembrie 1998 (ceea ce, pe de altă parte, arată, să recunoaştem, că veşnicia educaţională românească nu s-a născut la sat şi, cu atît mai puţin, către finele deceniului de debut al mileniului actual, aşa cum sîntem uneori tentaţi să credem!). Data indică – pentru preafericitul dascăl de tîrg în dezvoltare – începutul unei mici epopei locale. Plin de curiozitate paideică, domnia sa a urmărit cu atenţie, în anii ce au succedat ziua fatidică de 10. XI. 1998, evoluţia (să o numim oare „ascensiune“?) junelui maestru în ştiinţa limbii. Imediat după absolvirea liceului, acesta – beneficiind de un mic ajutor parental (pater familias este un semnificativ om de afaceri al urbei) – s-a integrat, cu succes, comunităţii de politicieni zonali, urcînd rapid în ierarhie. 

Astăzi, la 25 de ani, tînărul precoce aparţine elitei administrative a oraşului unde s-a născut, a crescut şi, îndeosebi, a învăţat, ameninţînd să pătrundă curînd, pe cai mari, în Bucureşti. Se întreabă, ca atare, bătrînul dascăl, în scrisorica electronică, nereuşind să-şi ascundă tulburarea din glas: „Dacă, Doamne fereşte, ajunge preşedinte?“ Ei, abia aici am o obiecţie de substanţă! De ce „Doamne fereşte“, domn’ profesor? Protagonistul nostru şi-a demonstrat excelentele calităţi de viitor lider balcanic, din fragedă pruncie, încă de pe vremea lucrării de control date de dumneavoastră! Care sînt principalele abilităţi cerute unui om politic român? Le putem enumera, cu toţii, dintr-o suflare: rezistenţa (inexpugnabilă) la stress, salvarea aparenţelor în orice împrejurare, oricît de ostilă, şi, cu precădere, talentul (incontestabil) de a prezenta propria realitate drept unica valabilă şi posibilă. Ce altceva demonstra fostul elev, în extemporalul îngălbenit de vreme, dacă nu tocmai aceste trăsături funciare? Tare mă tem că nu l-aţi „citit“ corect, din unghi pedagogic, pe insul excepţional cu destinul căruia aţi avut onoarea să vă intersectaţi! Bravul învăţăcel de odinioară perfecta chiar de atunci, a perfectat şi ulterior, perfectează şi astăzi şi va perfecta, spre stupefacţia multora, şi în viitor, pe cînd dumneavoastră, precum restul multitudinii ignare, doar imperfectaţi. Dacă nu m-am făcut bine înţeles, vă pot spune şi pe scurt: el perfect (fie şi compus), noi inperfect. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte a sa este Istoreme, Editura Institutul European, 2009.