O chestiune de destin

Ceea ce i s-a întîmplat unui fost coleg de-al meu de facultate " în a doua parte a anilor nouăzeci " demonstrează, dincolo de posibilitatea oricărei îndoieli, faptul că nimeni şi nimic nu ar putea controla vreodată, fie şi minimal, traiectoria destinului propriu, căile Domnului fiind, cum bine se ştie, ascunse şi nebănuite. Omul nostru era, în urmă cu mai mult de un deceniu, tînăr profesor de engleză la un liceu (nu foarte prestigios) din Bîrlad. Fusese un student strălucit, însă o anumită moliciune nativă, alături de presiunile familiei, îl determinaseră să revină, după studiile universitare, în oraşul natal, în postură de dascăl cuminte, fără pretenţii deosebite sau ambiţii nepotrivite. La timpul povestirii avea deja doi copii şi o nevastă lipsită complet de gustul aventurii, aşa încît soarta lui provincială părea cumva pecetluită. Totuşi, într-o bună zi, în circumstanţe mai curînd neverosimile, profesorul făcu o descoperire incredibilă. Ajuns mai devreme ca de obicei în cancelarie, el zări la coşul de gunoi o hîrtie lucioasă (laminată), colorată mult prea exotic pentru atmosfera cenuşie a bătrînului liceu bîrlădean. Întrucît nici măcar femeia de serviciu nu ajunsese încă prin zonă, la o oră aşa de matinală, fostul meu coleg " Titi pe numele său " se aplecă fără jenă şi o scoase dintre cotoarele de mere şi şerveţelele pentru sendvişuri, din ziua precedentă. Plin de uimire, citi pe nerăsuflate un anunţ al Ambasadei SUA din Bucureşti, adresat tuturor dascălilor (liceali) de engleză din ţară. Neînţelegînd limba lui Shakespeare, indubitabil, directorul (alcoolic) ori poate secretara şefă (gospodină rurală) aruncaseră hîrtia la coş, pentru evitarea oricărei complicaţii birocratice. Se lansa competiţia Fulbright pentru profesorii din învăţămîntul preuniversitar, care erau invitaţi să solicite dosarul de concurs la un număr de telefon cu prefixul Capitalei. Titi " teleghidat parcă de o forţă supranaturală " respectă întocmai instrucţiunile, primind ulterior documentaţia de la Ambasadă, completînd-o cu atenţie desăvîrşită şi plecînd, după cîteva săptămîni, la Bucureşti, pentru a susţine un interviu în faţa unei comisii americane. Fu întîmpinat de o doamnă (româncă) extrem de severă, care se recomandă "asistenta ataşatului cultural şi responsabila cu programul Fulbright". Speriatul nostru bîrlădean încercă să-i sărute mîna, introducîndu-se, scurt, drept "Titi". Doamna îşi retrase mîna cu dispreţ şi-i spuse tăios: "Aici nu mai sînteţi în provincie!". Cu certitudine, nu-l plăcea şi hotărîse să-i facă viaţa grea. Am cunoscut-o eu însumi pe doamna respectivă " funcţionară decenii bune în cadrul serviciului diplomatic american din România " şi pot confirma că era în stare de bădărănii foarte mari, în special cu tinerii solicitanţi de burse Fulbright, din zona Moldovei, pe care, se pare, nu-i agrea într-un mod natural. Titi, timid din fire, se pierdu cu totul, dar intrarea la comisie (formată în totalitate din americani şi prezidată de însuşi ataşatul cultural) îl remontă. Amabilitatea conversaţiei îi permise să se deschidă şi, în consecinţă, răspunse strălucit la întrebări (era totuşi un anglist excelent). Se mai fîstîcea doar cînd întîlnea privirile nimicitoare ale doamnei "asistente" (prezente şi ea la interviu, dar în calitate de secretară, fără permisiunea de a interoga aplicantul). Prin urmare, Titi făcu o figură deosebit de bună. Ataşatul cultural îi strînse mîna amical la final. Previzibil, în cîteva luni, a fost înştiinţat că va fi inclus în schimbul Fulbright de profesori, urmînd să plece să predea la New York. "Asistenta" îi făcu însă zile fripte, amînîndu-l cu documentaţia pînă la limita limitei. I-a trimis, la un moment dat, prin poştă, o fişă medicală-tip, cerîndu-i să o aducă parafată (de vreo douăzeci de medici de diverse specialităţi!), la Ambasadă, în douăzeci şi patru de ore de la primire. Disperat, Titi a stat cu căciula în mînă pe la cabinetele doctorilor, reuşind să ajungă a doua zi, cu fişa gata, la temuta doamnă în birou. "Nu, domnule", exclamă asistenta ataşatului cultural, cu surîs sadic, "am spus (deşi nu spusese, n.m.) completată de medici bucureşteni, nu bîrlădeni, mituiţi probabil de dumneavoastră ca să vă declare sănătos. Aşa că vă rog să mergeţi la o clinică din Capitală şi să repetaţi examenele. Vă aştept într-o oră", adăugă doamna cu satisfacţie malefică. Titi ieşi pe bulevardul Magheru strivit de situaţie. Nici măcar nu ştia încotro să o apuce. Apoi, îşi aminti de o colegă de-a noastră de facultate, care, la sfîrşitul studiilor, venise la Bucureşti cu familia, întrucît tatăl ei " militar de carieră " fusese numit într-o înaltă funcţie de comandă. Omul îşi sună iute soţia la Bîrlad, pentru a găsi numărul Alinei, colega în cauză. Spre surpriza lui Titi, lucrurile merseră strună şi dădu peste Alina în mai puţin de zece minute. Fata " bucuroasă să-l poată ajuta " veni şi-l luă personal din stradă pentru a-l duce la "domnul general" (devenit adjunctul Şefului Marelui Stat Major, adică al lui Cioflină însuşi, dacă vi-l mai amintiţi). Importantul personaj rezolvă chestiunea în cîteva minute şi Titi, nevenindu-i să creadă, reveni la Ambasadă, într-o oră, cu hîrtia parafată de medici militari cu grade de generali şi colonei. Pe lîngă parafele lor, în buclucaşul document, strălucea şi ştampila Guvernului României. Doamna "asistentă" îl privi pe Titi cu spaimă, dar nu-şi opri atacurile. Încercă să-i amîne viza, pe motiv de "aglomeraţie". Colegul meu sună însă, pe banii lui, la New York (chiar la sediul IIE " International Institute for Education), unde, din pură întîmplare, a fost transferat la directorul general (domnul Di Angelo). Acesta fu oripilat de ce se întîmpla la Ambasada SUA din Bucureşti şi dădu mesaje turbate în eter, astfel încît Titi primi viza chiar a doua zi, sub privirile doamnei-zbir, ce trădau starea de şoc. Paradoxal, după cîteva luni, doamna mai făcu o tentativă de blocare a familiei lui Titi de a obţine, la rîndul lor, vizele de plecare. Amărît de cele întîmplate acasă, colegul meu se plînse directorului şcolii din New York, unde preda, a cărui soţie, se pare, era şefă peste un departament major din cadrul CIA. A doua zi, cu mîini tremurînde, "asistenta" diplomatică înmînă paşapoartele, impecabil vizate, soţiei şi copiilor lui Titi. Epilogul e mai degrabă banal. Presa bucureşteană a publicat o notiţă, pe la sfîrşitul anilor nouăzeci, conform căreia o veche funcţionară a Amabasadei americane în România îşi pierduse minţile, declarînd peste tot că ar fi urmărită de "extratereştrii din Bîrlad". În fine, eu adaug că Titi (rămas definitiv în America) a ajuns acum, din întîmplare în întîmplare " hoinărind pe căile ascunse şi nebănuite ale Domnului ", pe punctul de a obţine o slujbă frumoasă la Departamentul de Stat, sub conducerea doamnei Hillary Clinton.