Autoritarismul românesc
Într-un articol publicat acum cîţiva ani, făceam, la un moment dat, o constatare ce mi s-a părut ulterior puţin exagerată. Spuneam atunci că ar trebui să vedem în Ceauşescu o gigantică tumoră care, odată „operată“ (prin „ablaţia“ revoluţionară), a diseminat rapid, la distanţe mari de locul iniţial, în forma unor tumori mai mici, dar mai nocive decît excrescenţa-mamă. Mai exact, în decembrie 1989, Ceauşescu dispărea ca speciment unic, lăsînd totuşi loc unui şir interminabil de Ceauşeşti mai mici – clone miniaturale, răspîndite malign pe trupul secătuit al încercatei noastre patrii. Am avut senzaţia însă că, elaborînd un astfel de silogism, săream cumva calul. România devenise, între timp, membră NATO şi UE, liberalismul făcuse progrese pe toate palierele vieţii sociale, iar noile generaţii studiau comunismul la şcoală, ca pe un fenomen definitiv clasat.
Astăzi, sînt nevoit să revin la acea observaţie grăbită şi, aprofundînd-o, să-i remarc – în ciuda tuturor obiecţiilor de formă care i s-ar putea aduce – validitatea incontestabilă de fond. „Tumora originară“ Ceauşescu a metastaziat în corpul societăţii româneşti actuale, declanşînd ceea ce ar trebui numit – paradoxal, admit – „ceauşismul post-ceauşist“. Într-un anumit sens, el este ceauşismul adevărat, autentic, experimentat la nivel de esenţă mentalitară, identitară, şi nu doar la cel de structură, cum se întîmpla înainte de 1989. Tipologia ceauşescului, dacă-mi e permisă o asemenea substantivare, a intrat, abia după două decenii de la „ablaţie“, în fiinţa noastră de adîncime, în exerciţiul nostru existenţial de ansamblu. În mod uşor absurd, înainte de Revoluţie, avîndu-l pe Ceauşescu în frunte, România se încăpăţîna să funcţioneze – în planul identităţilor colective – ca un organism sănătos, ce-şi „colectează“ răul într-un singur loc, la nivelul conducerii, la „centru“, unde gîngăveala şi stupiditatea clasei (comuniste) „coordonatoare“ era dispreţuită, ridiculizată şi, pînă la un punct, izolată, ca impact psihologic, de marea masă a populaţiei. Ceauşescu şi ai lui reprezentau duşmanul comun. Exista între noi, ceilalţi, o solidaritate robustă şi necondiţionată, nerostită neapărat, dar sugerată constant printr-o gestică elaborat-simbolică. Oamenii aveau impulsul civilităţii şi, obosiţi de retorica autoritaristă generală, practicau jocul democratic pe falii mici, clandestine, ce constituiau supapele evadării din spaţiul concentraţionar. Ne simţeam adesea călăuziţi de generozitate, aveam fiorii unei stări de complicitate universală, vorbeam codificat şi ştiam – dincolo de suspiciunea turnătoriei, devenite, e drept, un fel de patologie naţională la români – că undeva, în subteran, freamătă o fraternitate latentă, aptă de a schimba, fie şi într-un viitor incert, destinul nostru istoric (sublimul „stării“ respective a fost atins în zilele Revoluţiei propriu-zise!). Dacă Ceauşescu supravieţuise atîta timp pe palierul discursivităţii publice, neverosimil, în cel al percepţiei mentaliste el se transformase în cenuşă cu mult timp înainte de 1989, tocmai în virtutea amintitei solidarităţi populare şi a unităţii tăcute dintre oprimaţi. Numai cei care au trăit acei ani oximoronici pot înţelege subtilitatea unei asemenea curiozităţi.
Astăzi, prin contrast – unul, fără îndoială, nefericit –, situaţia a ajuns perfect opusă. Discursul se vrea european, în timp ce, în planul identităţilor comunitare şi al mecanismelor publice, bătrînul Ceauşescu a înviat într-o multitudine de Ceauşeşti mai mult sau mai puţin diriguitori. Am chiar bănuiala că, dacă nu ar fi fost resuscitat de modul nostru de gîndire paseist şi patetic, el (Ceauşescu) ar fi trebuit (re)inventat. Se pare că, în absenţa lui, echilibrul tipologic-identitar românesc intră pe panta unei iremediabile prăbuşiri. Vechiul autoritarism, cu precădere, a revenit în forţă, luînd nu numai profil de modus operandi, ci şi de modus vivendi. Experimentul ceauşistic a iradiat în segmentele principale comunitare, derulîndu-se, cum spuneam, ca proces tipologic. Nu ne mai raportăm la un Ceauşescu singular şi bine delimitat, ci ne lovim de Ceauşeşti nediferenţiaţi, răspîndiţi haotic pe întregul interval. În România contemporană, nu mai poţi iniţia un dialog minim cu diversele compartimente ale existenţei sociale, că pătrunzi, volens-nolens, într-un sistem de restricţionări cu prototip ceauşist. Accesul la un birou/ghişeu/serviciu/departament oarecare este cenzurat de fantomele vechii autorităţi dictatoriale. Orice şef de scară retrăieşte în prezent, mnemotehnic, deliciile de coordonare ale Marelui Cîrmaci. Femeile de serviciu din instituţii dau directive şi te cheamă la ordine, iar secretarele sînt inexpugnabile autorităţi de fundament sistemic. Directoraşii abia îi văd pe cei din faţa lor, copleşiţi fiind de propria-le importanţă. Individul obişnuit nu mai face un pas fără a fi strivit de palma gigantică a nu-ştiu-cărei „notabilităţi“. Nu mică mi-a fost mirarea deunăzi, intrînd în ghereta portarului unei anumite instituţii şi întrebînd unde se află biroul X, să-l văd pe individul somnolent dinăuntru cum ridică o privire piezişă şi zice: „Drrragă tovarrăşe şi prretine, mai întîi faci cerrerre şi după aceia întrrebi! Altfel, vei fi arrestat!“. Ultima propoziţie (sacadată) a fost însoţită de un gest entuziast, cu mîna în aer, sugerînd proiecţia către viitor. Am ieşit năucit şi mi-am dorit, o clipă, să smulg drapelul tricolor, de la uşa clădirii, pentru a-l (re)decupa, sănătos, la mijloc.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
