Chirică şi lupta anticomunistă
De cîtva timp, mă bîntuie o întrebare cu nuanţe existenţial(ist)e. Rămasă fără răspuns, mă tem că ar putea genera, în viitor, serioase izbucniri nevropatice. Înainte de a v-o adresa şi dumneavoastră însă, îngăduiţi-mi, vă rog, ca de obicei, o scurtă incursiune epică în îndepărtaţii ani ai copilăriei mele ceauşiste. Era prin 1976 sau 1977, în preajma vacanţei de vară. Împreună cu un vecin de scară, mai mare ca mine cu un an, inventasem un joc neobişnuit şi plin de avîntul revoluţionar al epocii. Aproape în fiecare după-amiază, intram în Dacia roşie a tatălui amicului în chestiune " Dacie parcată elegant în faţa blocului " şi ne scufundam într-un univers ficţional-ludic, de unde greu ne mai recupera cineva. Trebuie amintit faptul că autoturismele personale nu deveniseră încă un fenomen amplu (ca să nu-l numesc de masă) în ţara noastră, iar Daciile cu sigla UAP produceau, de aceea, cetăţenilor RSR (şi, mai ales, progeniturilor acestora, deschise spre progres, ca toate progeniturile) destui fiori de fascinaţie. Tatăl prietenului amintit (medic important) se dovedise o natură extrem de liberală vizavi de capriciile copilului, permiţîndu-i excese pe care eu astăzi nu ştiu dacă le-aş accepta, prin comparaţie, la băiatul meu. Un astfel de exces îl constituia însăşi respectiva "joacă" în maşină. Domnul doctor ne descuia automobilul (fără a ne lăsa totuşi şi cheile!), se asigura că volanul e blocat, schimbătorul de viteze într-a-ntîia şi frîna de mînă trasă, lăsîndu-ne apoi să ne facem de cap vreo cîteva ore în habitaclul plin de miresme volatile. Pe scurt, ne jucam "de-a ştabu’ şi de-a şoferu’", scenariul derulîndu-se mereu pe aceleaşi paradigme fundamentale (vecinul era "ştabu’", iar eu eram "şoferu’"), pigmentate, în anumite împrejurări, cu mici nunaţe de imaginaţie spontană. Rolurile noastre nu fuseseră asumate întîmplător. Fiu de doctor, alintat pînă la epuizare, preţios şi premiant, aflat în pragul clasei a cincea (eu abia treceam într-a patra!), prietenul meu dorea să dea ordine. În plus, ne găseam în maşina lui. Ca atare, el nu putea să fie altcineva decît "ştabul". Deşi orgolios la rîndu-mi, avînd în vedere circumstanţele şi, în primul rînd, posibilitatea de a ţine în mîini volanul, de a deschide farurile, de a pune semnalizarea şi de a stropi, din cînd în cînd, parbrizul cu soluţie alcoolică (vă mai amintiţi, butonul declanşator se ascundea pe atunci în podea, undeva aproape de ambreiaj?), eu ajunsesem, fără multe comentarii, "şoferul". "Ştabul" era ceva mare (nedefinit), "la judeţ", şi călătorea toată ziua prin oraş, alături de "şoferul" său, grăbindu-se de la o şedinţă la alta. Vorbea colorat şi ţipa " asemenea tuturor ştabilor. "Şoferul" i se adresa cu "să trăiţi" şi "tovarăşu’ prim" (nu se ştia însă "prim-ce?"). Nu avea iniţiative ori personalitate, executînd fără crîcnire comenzile importantului om politic şi administrator. Singurele bucurii pe care şi le permitea (fără a cere voie) erau stropirea abundentă a parbrizului cu soluţie de curăţare şi claxonarea violentă a cîte unei pisici eşuate leneş pe lîngă botul maşinii. În rest, nu respira, nu vorbea, nu rîdea, privind numai cu coada ochiului către "pasagerul" din dreapta. Prin contrast, "ştabul" deţinea o paletă nelimitată de variante comportamentale, beneficiind de tot atîtea replici asortate lor. Putea fi furibund (că nu ştiu care "bou de inginer" compromisese cultura agricolă), grăbit (să-l "prindă pe secretarul consiliului"), preocupat (că-l căuta "tovarăşu’ ministru"), trist (că "nu-şi vede nici azi familia pînă seara") sau vesel (că "băiatu’, elev în clasa a patra," " vezi bine " "a luat şi anu’ ăsta premiul întîi"). Cel mai frecvent însă era furibund şi grăbit. Atunci vorbea cam aşa: "Flăcău, mă aşteaptă tovarăşu’ primar. Calc-o urgent!". Ori: "Băiatu’, mă întîlnesc în cinci minute cu tovarăşu’ Georgescu. Rapid la sediu!". Ori: "Gagiule, iute la Municipiu!". Ori: "Băieţaş, mişc-o fulger la şantieru’ Constructoru’! Eu răspundeam, invariabil, "am înţeles, să trăiţi tovarăşu’ prim!", ţuguindu-mi ulterior buzele într-un vuuum prelung, străbătut de stropi de salivă. Mimam, cu dramatism, viraje periculoase pe şosea şi priveam, profesionist, în oglinda retrovizoare. Dacă şeful era cumva supărat, situaţia devenea critică. Invectivele şi decibelii explodau în Dacia roşie, supraîncinsă oricum de soarele verii. "Bă, vită încălţată, opreşte! Nu vezi pe bătrînica aia care se chinuie să traverseze?", "Tembelule, nu frîna aşa, că-mi spargi capul. Of, nu ştiu cine te-o fi recomandat şofer la Judeţ. Mare bombalău eşti!", "Cretinoidule, nici să iei o curbă ca lumea nu poţi. Unde ai făcut, bă, şcoala că te dau pe mîna Securităţii?". Şi aşa mai departe. Bîiguiam "să trăiţi!" şi tremuram " în mod real " din toate încheieturile. Cu siguranţă, amicul meu avea stofă de conducător român, iar faptul că el este, în prezent, emigrant în Canada mă intrigă de-a dreptul. Într-o bună zi, un lucru cu totul neaşteptat se întîmplă în habitaclu. "Ştabul", preocupat de data aceasta, spuse, la un moment dat, cu jumătate de gură: "Chirică, la judeţeana de partid! Ca gîndu’ te vreau!". Am rămas stupefiat. Nu înţelegeam deloc apelativul "Chirică", cu atît mai mult cu cît nu stabilisem vreodată că noi doi ar fi trebuit să avem nume. Iar "Chirică", prin singularitatea sa subită (răsărise " cu un aer de diferenţă sfidătoare " dintr-o mare de "tembeli", "prostovani" şi "bombalăi" ce mi se păreau nu doar benigni, ci chiar fireşti), îmi sună, din raţiuni inefabile, ca o injurie teribilă (abia peste un an, cînd am ajuns şi eu într-a patra, am descoperit, la lecturi suplimentare, în Povestea lui Stan Păţitul a lui Creangă, un simpatic personaj Chirică; aparent, numele lucifericului servitor se potrivea, în mintea amicului meu, cu identitatea "şoferului de ştab" şi, ca atare, decise să mi-l atribuie instantaneu). Am ieşit turbat din maşină, lăsîndu-mi şeful " nedumerit şi în pantaloni scurţi " pe scaunul din dreapta. I-am strigat prin geam: "Chirică... să-i spuneţi mamei dumneavoastră, tovarăşu’, nu mie!" (ezitasem, o secundă, între "să-i spuneţi mamei dumneavoastră" şi "să-i spui lu’ mă-ta", optînd totuşi pentru cea dintîi, întrucît băietanul îngrozit din faţa mea încă mai păstra puţin din autoritatea de "prim", la nivel subliminal, şi nu mă puteam elibera uşor de automatisme; în plus, maică-mea era prietenă cu "doamna doctor" şi nu mi-ar fi iertat o asemenea ieşire). Se pare că orice aş fi putut fi, numai Chirică nu. Atunci, trebuie să recunosc, m-am revoltat, cu adevărat deschis, împotriva comunismului.
