Apusul unei clase
Cu cîtva timp în urmă, Dan Perjovschi a iniţiat un original proiect artistic pe străzile Bucureştiului, menit să reactualizeze " în memoria noastră colectivă " mineriadele anilor ’90. În interiorul său, au interacţionat " mnemotehnic " cele două simboluri sociale fundamentale din acele timpuri de pionierat liberal românesc: minerul şi studentul. Primul era fantoma comunismului agonic, cel de-al doilea " exponentul claustrat al noii mentalităţi democratice. Sugestia mi s-a părut deosebit de potrivită. Fiind eu însumi student de an terminal la începutul deceniului trecut, îmi amintesc cu precizie că, măcar după 13-15 iunie 1990, revoltele noastre împotriva "restauraţiei" îşi luau ca reper antagonic masa de manevră a minerilor. Pe aceştia îi vedeam, prin excelenţă, drept "braţul înarmat" (şi cumva inexpugnabil) al eşalonului doi de comunişti. Rememorez chiar că, în timpul unei demonstraţii studenţeşti din faţa Prefecturii ieşene (cînd "oamenii de bine" din zonă ne scuipau şi ne ţintuiau cu gesturi obscene), am scandat " ironic (dar şi tragic, aş zice retrospectiv) " "Vrem bazin carbonifer!". Explicaţia lui Perjovschi pentru demersul lui atinge, indirect, un punct extrem de sensibil al societăţii româneşti actuale. El a vrut ca "statuile" vii să refacă, anamnetic, vigoarea celor două categorii sociale menţionate " "vigoare" ce a ţinut România într-o tensiune patetică, a binelui şi răului, vreme de mai mulţi ani. O "vigoare" ce a dispărut odată cu cele două clase ca atare. Bineînţeles, prin "dispariţia" claselor în discuţie, Perjovschi nu se referă la eterizarea în neant a minerilor şi a studenţilor autohtoni (ultimii, cel puţin, sînt de altfel mai numeroşi ca niciodată în istoria noastră modernă!). E vorba despre o pierdere a identităţii, a acelei identităţi postcomuniste care a făcut posibilă confruntarea dramatică din 1990. Dacă, în privinţa minerilor, victime previzibile ale intrării ţării într-un sistem de producţie concurenţială, disiparea socială nu conţine prea multe enigme, ea venind pe un fond de schimbare a priorităţilor economice (ironic, o bună parte dintre mineri au ajuns ei înşişi studenţi ulterior sau şi-au trimis măcar copiii către diverse universităţi locale), în cazul studenţilor, situaţia rămîne mai nuanţată decît lasă să se înţeleagă proiectul artistic amintit. Spre sfîrşitul anilor ’80, studenţimea română reprezenta, probabil, forţa anticeauşistă şi anticomunistă cea mai articulată şi mai incisivă din întreaga societate românească. În marile facultăţi din ţară, s-a născut, din punct de vedere mental, Revoluţia din 1989. Desigur, nimeni nu şi-ar fi putut imagina o victorie împotriva aparatului represiv al lui Ceauşescu, fără aportul platformelor industriale, fără pactizarea armatei cu demonstranţii, fără disidenţele îndelungate ale intelectualilor, fără intrarea politicienilor " pătaţi ori nu " în jocul puterii ş.a.m.d. Totuşi, rămîn la părerea că, esenţialmente, capacitatea de revoltă s-a asociat, în acele timpuri de sumbră teroare, cu nonconformismul tinerilor "decreţei", cu cosmopolitismul lor şi, nu în ultimă instanţă, cu gesturile lor de bravură (vizibile, la Iaşi, încă din 1987!). Această clasă, nu neapărat dezvoltată numeric, însă foarte puternică din perspectiva conştiinţei de sine şi, implicit, a propriei identităţi a pătruns impetuos pe noua scenă postcomunistă, jucînd un rol crucial " putem spune azi " în salvarea României de la sucombarea într-o restauraţie de tip sovietic. Sociologii şi istoricii vor clarifica, în timp, atuurile identitare ale clasei studenţeşti din acele vremuri. Eu nu pot intra aici în detalii. Oricum, se vede clar că dreptul de a fi student se dobîndea, în România, înainte de 1989, dar şi mai mulţi ani după, prin efort şi disciplină şi, totodată, prin etalarea unor calităţi care îl situau pe individ, măcar intelectual, dacă nu şi moral, peste media socială. Concursurile de admitere în universităţi erau veritabile selecţii darwiniene, construind volens-nolens o supra-elită a tinerilor români. Apartenenţa la clasa studenţească constituia astfel o garanţie a civilizaţiei şi educaţiei. Simultan, în subsidiar, ea devenea şi o opţiune conspirativ prooccidentală. Prin urmare, solidaritatea studenţimii (indubitabil, cu excepţia "cozilor de topor" devotate regimului, însă, o afirm ca martor direct la viaţa acelor vremuri, "cozi de topor" infime numeric, mereu stigmatizate şi marginalizate!) şi forţa sa identitară au fost, în asemenea condiţii, consecinţe fireşti ale dinamicii sociale deja descrise. Obţinerea statutului de student echivala practic cu asumarea unui profil cultural şi psihologic de emancipare, ce scăpa atmosferei de austeritate a societăţii comuniste şi chiar instrumentelor de coerciţie ale regimului. Aşa cum bine intuieşte Dan Perjovschi în proiectul său artistic, ceva s-a distrus, treptat, către sfîrşitul anilor ’90 (cînd România intrase deja, fie şi timid, în mecanica structurilor capitaliste), în unitatea şi identitatea studenţimii noastre (paradoxal, crescută exponenţial, ca număr, în ultimii 17 ani). A dispărut forţa mentalistă a acestei categorii, s-a anihilat sentimentul ei de clasă. Fără îndoială că tot sociologii vor găsi explicaţii pentru transformările în cauză. Eu mă limitez doar să constat că pierderea cea mai vizibilă ce apare în noul context este competiţia (pentru a fi acceptat în interiorul unei supraelite). Dreptul de a fi student nu se mai dobîndeşte prin efort şi disciplină, ci decurge natural dintr-o anumită fluiditate a fenomenelor în societate. Studenţii nu mai sînt astăzi nişte virtuozi ai instrumentarului intelectual, ca în trecut, ci, în cel mai bun caz, nişte fiinţe sociale oarecare, ajunse în această postură din inerţia lucrurilor sau, şi mai corect spus, din întîmplare. Cauza situaţiei propriu-zise o reprezintă, meschin şi dureros, motorul lumii capitaliste " banii. Ca orice altceva în universul consumerist, studenţia şi diploma universitară sînt de vînzare, spaţiul academic, asemenea tuturor celorlalte spaţii sociale, devenind un elegant şi aparent sofisticat boutique. Oricine dispune de sumele necesare se bucură necondiţionat de calitatea de "client" al somptuosului "magazin". Se înţelege de la sine că lumina din privirile noilor locuitori ai marilor amfiteatre s-a stins gradual, pînă a ajuns, în unele neverosimile situaţii, o impenetrabilă beznă de hău galactic. Forţa socială, ideologiile liberale, mentalităţile avansate şi ideile sclipitoare au dispărut şi ele în neant. Studenţimea a încetat să mai fie o clasă şi s-a preschimbat într-o mulţime eterogenă, fără idealuri colective şi fără personalitate. Unitatea ei s-a destrămat lamentabil. Studenţii, alături de profesorii lor blazaţi, au ajuns roboţei deplorabili în slujba unui monstru social şi economic, cu numele de rentabilitate financiară. Din acest malaxor, nu există practic scăpare. Personal, l-am văzut funcţionînd şi în alte părţi ale globului şi pot confirma că forţa sa e inexorabilă. Noul individ al consumerismului postindustrial, steril spiritual şi deprimat, se construieşte şi la noi, neabătut, în marile laboratoare academice. Pe spatele lui prosperă un sistem viciat în chiar fundamentele sale. De aceea, liderilor din educaţie care cred că au revoluţionat învăţămîntul românesc, supunîndu-l feroce grilelor financiare, le spun că se înşală amarnic. Edificiile luxoase " ridicate din taxele gloatei studioase " ascund adesea, dincolo de termopane şi finisaje şic, o ruină intelectuală şi morală.
