Un episod paideic
Coboram deunăzi scările laterale ale corpului principal al Universităţii (din Iaşi, n.a.). Cînd ajung pe la etajul I, aud un vuiet teribil dinspre coridorul din dreapta, vuiet pigmentat de chiţcăieli şi icnete infantile. Vacarmul are ceva năvalnic, se află într-un crescendo ameninţător. Mă opresc în capul scărilor, tulburat. E ora unsprezece treizeci, moment de maximă activitate academică, în care, în majoritatea amfiteatrelor din zonă, ar trebui să fie cursuri. Întorc alarmat privirea şi observ un grup de fete fugărindu-se zgomotos şi defazat. O veritabilă "cavalcadă în(spre) iad", aş fi spus, cu vorba unui celebru prozator, dacă strania deplasare în forţă nu ar fi fost altceva decît un joc benign (rîsetele isterice ale împricinatelor şi fericirea extatică de pe figurile lor indicau, neechivoc, această ipoteză). Brusc, lidera grupului (sau, în sfîrşit, tînăra "fugărită") face un pas greşit şi alunecă violent, chiar în clipa în care se pregătea să vireze către scări. Cade rău (complet "nesportiv") şi dă cu capul de ciment, făcînd întreaga incintă să rezoneze la ecoul unui sunet amplu, de turbină goală (nu e nici o ironie, aşa s-a auzit, parole d’honneur!). Amuţim cu toţii, şi eu şi, cum să le numesc, "fugăritoarele". După două-trei secunde de şoc şi confuzie, victima se ridică în fund, îşi pune mîna pe cap şi începe să urle, cu lacrimile ţîşnindu-i din ochi: "Aulio-ulio-ulio, aulio-ulio-ulio, aulio-ulio-ulio, fată! Ci mă doare! Curge, fată, sîngi?". Interogaţia ultimă este însoţită de gestul spăimos-delicat de întindere a capului către prietenele îngrozite. Se strîng toate în jurul accidentatei şi încep să o caute, cu frică, în păr. "Nu, fată-tu, eşti bini! Saltă-n sus, fată-hăi, cî n-ai nimic!" " zice una dintre ele convingător. "Fugărita" nu mai plînge, revine în poziţia verticală a lui homo sapiens, se freacă puţin la baza occipitalului şi, surîzînd nătîng, strigă spre grup: "Cini-ajungi ultima la veceu îi proaaastăăă". Izbucneşte un rîs general nebunesc. Vacarmul se reia la fel de tumultuos, iar tropăitul se readaptează la ritmul dement de mai devreme. Rămîn un timp blocat, aşteptînd ca viitura să se stingă undeva, în depărtare, pe coridoarele, cînd paralele, cînd perpendiculare, ale Universităţii, apoi cobor, confuz şi ameţit, în parcare. În cap îmi sună sacadat un cîntecel ciudat, asemănător cu simptomele delirului spontan: "Noi sîntem ciupercuţe, / Frumoase şi drăguţe. / După ploaie noi ieşim / Şi lumea-nveselim". Mi-au trebuit minute bune de introspecţie şi (auto)psihanaliză, pentru a reuşi să localizez buclucaşa melodie şi, mai ales, dubiosul asociaţionism prin care ajunsese să-mi cînte în cap, tocmai atunci, cu atîta claritate. E vorba despre un cîntecel învăţat, cu aproximativ treizeci şi cinci de ani în urmă, în grupa mare de grădiniţă, pentru Serbarea de Crăciun (la vremea respectivă, "Serbarea de Iarnă"). Îl repetasem într-atît cu admirabila noastră educatoare (căreia îi păstrez, şi azi, o amintire deosebit de frumoasă), încît, iată, el mi s-a fixat definitiv undeva, pe palierele subliminale ale psihicului, ieşind, ca untdelemnul la suprafaţa apei, în clipe de restrişte. M-am revăzut, mic şi speriat, "îmbrăcat" în ciupercuţă, dansînd, alături de colegi, pe scena Ateneului din Iaşi, acolo unde ne ţineam, de regulă, serbările preşcolare. De ce, acum, aceste imagini pe fond muzical, vă veţi întreba, aşa cum, de altfel, m-am întrebat şi eu, îndată ce am ajuns la aer şi mi-am revenit, uşor-uşor, din nebuloasa spectacolului de pe scări? Explicaţia nu poate fi decît una singură şi ea constituie, volens-nolens, centrul de greutate al revelaţiei prilejuite de întîlnirea cu grupul studentelor "alergătoare". Ca efect al scurtului exerciţiu mnemotehnic, mi-am dat seama că, la vîrsta "ciupercuţelor" (cinci-şase ani), aveam şi noi un joc similar, în pauzele de repetiţie. Este drept că nu foloseam cuvîntul "veceu", ci eufemismul "cabină", la recomandarea doamnei educatoare, dar, în esenţă, psihologia de desfăşurare rămînea aceeaşi. Se apuca unul să ţipe, deodată, ca un apucat " "Cine ajunge ultimu’ la cabină-i prooost!" " şi năvăleam cu toţii, reptilian, spre mica toaletă (de cîţiva metri pătraţi), aidoma unei hoarde de tătari. Şocul întîmplării recente (de la Universitate), împreună cu nostalgia trecutului îndepărtat (din Grădiniţă) m-au dus invariabil către (re)validarea unei teorii mai vechi, expuse de mine şi cu alte ocazii. Asistăm, în interiorul sistemului educaţional actual, la instaurarea unui retard emoţional îngrijorător. Nu a retardului intelectual, repet, ci a unuia "sufletesc", "emoţional". Învăţămîntul nostru şi-a pierdut componenta formatoare, civilizatoare, subordonîndu-se unui efort unidirecţional, de impunere a informaţiei şi de construcţie a savanţilor. Din păcate, numai un procent mic din tinerii studioşi ai patriei ajung "savanţi", se-nţelege, restul devenind nişte roboţei cu cip-uri informaţionale incomplete şi " ce e mai grav " fără valori morale sau personalitate civică. Nu mă mir deloc că se joacă "prinsa", la ora actuală, prin Universitatea "bolognizată". Mă întreb, serios, cît de departe este vremea în care voi fi nevoit să intru în amfiteatrul arhiplin, să ridic mînile în slăvi pentru a solicita atenţia, să dau tonul elegant ("Do-re-mi-fa-sol-la-do-do") şi să încep, ulterior, să dirijez frenetic, în timp ce sutele de voci studenţeşti fredonează: "Noi sînteem ciupercuţeee / Frumoasee şi drăguuţeee...".
