Şcoala de presă
În noiembrie 1989, eram student la engleză şi, prin jocul întîmplării, devenisem şi redactor-şef la publicaţia culturală Dialog (fosta Alma Mater, creaţia unui grup strălucit de intelectuali ieşeni din anii ’70). Lucrasem din "bobocie", în paralel, la Dialog şi la cealaltă gazetă prestigioasă a studenţimii ieşene, Opinia studenţească, aşa încît atunci, spre sfîrşitul studiilor, aveam ceva experienţă jurnalistică, mişcîndu-mă cu oarecare lejeritate printre reportofoane, maşini de scris şi tiparniţe. Noua postură însă îmi impunea responsabilităţi suplimentare şi, pînă la un punct, delicate. Pe de o parte, trebuia să păstrez standardul elitist al Dialogului, avînd o datorie morală faţă de cei care luptaseră, cu riscuri mari, să-l conserve ca pe un bastion al culturii înalte (implicit, anticomuniste) şi fuseseră, ca atare, îndepărtaţi din redacţia revistei unul cîte unul. Pe de alta, eram obligat să rezist la presiunile instituţiilor UASCR (Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, în traducere liberă) şi să evit "ceauşescizarea" discursului. În sfîrşit, după Congresul al XIV-lea al PCR, aşteptat într-o stare de isterie latentă de întreaga ţară (se zvonise, absolut neverosimil, că tovarăşul Ceauşescu îşi va da demisia, în marele for bolşevic, din toate funcţiile deţinute, desemnîndu-şi un succesor!), am pregătit un număr cu noua echipă redacţională. Ulterior, plini de entuziasm, am luat calea Bucureştiului, întrucît protocolul prevedea ca redactorul-şef şi secretarul general de redacţie să meargă, cu sumarul fiecărei apariţii, la consiliul prim al UASCR (la tovarăşa Diaconescu, dacă nu mă înşală cumva memoria numelor), pentru a fi aprobat. Prin urmare, împreună cu prietenul şi colegul meu Laurenţiu Constantin, înarmaţi cu ordine de deplasare (de la " numita pe atunci " Casa Tineretului), diurne şi legitimaţii maro pe care scria, impozant, cu majuscule roşii, Presa, am sărit în rapidul de 6 dimineaţa şi am ajuns, cu emoţii, pe la orele prînzului, în Gara de Nord. Tracul nostru era indubitabil justificat. Alcătuisem un număr inedit (ca structură) al Dialogului, cu suficiente "şopîrliţe" ideologice şi estetice, şi ne temeam că vigilenţa tovarăşei Diaconescu nu ar fi putut fi păcălită. Ea nu vedea, desigur, textele, dar, chiar şi titlurile articolelor ar fi reuşit, la rigoare, să stîrnească reacţii. Printr-un mic aranjament, complet inocent, ne-am cazat pentru o noapte la Hotelul Dorobanţi, colosul de lîngă Piaţa Romană, actualmente supermodernizat. Laurenţiu insistase să ne arătăm, în orice împrejurare, fără complexe, legitimaţiile de presă. Exersase el însuşi în trecut procedeul şi nu dăduse niciodată greş. Într-adevăr, trucul funcţiona ca o "iarbă a fiarelor", deschidea toate uşile, indiferent de numărul lacătelor. La vederea magicelor litere roşii, feţele (anterior severe) se umpleau de zîmbet respectuos, iar gesturile deveneau afabile şi elaborate. Singura condiţie rămînea tăria psihologică de a scoate carneţelul fantastic din buzunar şi de a-l arăta. Nu conta dinspre ce tip de presă veneai, important era faptul că reprezentai presa. În ciuda aerului inevitabil imberb (aveam douăzeci şi unu de ani fiecare), lumea ne trata cu o stimă neobişnuită, aproape disproporţionată, imediat ce zărea legitimaţiile maro. Păream, paradoxal, doi ştabi din Capitală descinşi în inspecţie " din pură plictiseală " prin tîrgurile provinciei, şi nu nişte amărîţi de studenţaşi sosiţi la Bucureşti, cu ordinele de deplasare bine împăturite la piept, doar pentru a cerşi o semnătură de la potentaţii zilei. Pe acest fond triumfal, temerile vizavi de tovarăşa Diaconescu au început să dispară. După vreo două ore de la sosire, am intrat imperial în sediul central al UTC-UASCR, cu aceleaşi cartonaşe-talisman, şi am fost primiţi, neîntîrziat, într-un birou luxos, de şefa noastră supremă. Era o doamnă tînără, frumuşică şi " am avut senzaţia, în cele cîteva minute cît am conversat cu ea " binecrescută. A semnat sumarul fără nici o întrebare şi ne-a urat succes pe un ton protocolar. Am ieşit apoi, fericiţi, în minunata zi de toamnă bucureşteană. Copoul pălise (în memoria mea) în faţa luminozităţii de pe Magheru ori Calea Victoriei. Bucuria era întreruptă numai de fluierul ascuţit al vreunui agent de circulaţie care oprea traficul pentru accesul coloanelor oficiale (am avut impresia, la un moment dat, că-l zăresc pe Ceauşescu într-o maşină neagră, dar, aşa cum se credea acasă, putea fi foarte bine o sosie de-a lui). Am pătruns cu Laurenţiu " fluturîndu-ne legitimaţiile " în toate locurile posibile şi imposibile. Începuserăm chiar să ne jucăm cu cartonaşele, inventînd situaţii-limită din care, tehnic, n-am fi ieşit decît cu ajutorul lor. În final, în dimineaţa dinaintea plecării, la micul dejun de la Dorobanţi, ne-a venit ideea unui ultim experiment: să lăsăm legitimaţiile, ca din greşeală, pe masă şi să urmărim atent reacţiile chelneriţei. Femeia se apropie şi ne informă neutru că avea omletă şi cîrnaţi polonezi. "Omlete", am spus noi cu surîsuri enigmatice. Zărise literele stacojii de pe legitimaţii încă de cînd nota comanda. Am observat-o cum ezită timp de două-trei secunde. Apoi zise brusc: "Au venit şi ruşii". Am tresărit violent, crezînd că face o ironie, că, pentru prima dată de la debutul micului nostru joc bucureştean, vom fi deconspiraţi. Nu înţelegeam unde sînt ruşii şi, mai ales, de ce veniseră şi ei. Laurenţiu mă privea cu blîndeţe, neînţelegînd, aparent, deruta mea. Mă trezi din dilemă cu o întrebare directă: "Ei, bătrîne, vrei roşii la omletă ori ba?". Roşii?! La sfîrşit de noiembrie (pe vremea lui Ceauşescu, n.m.)?! Dumnezeule! Cum să nu? Voiam. Chelneriţa scrise agitată comanda şi dispăru cu viteză în bucătărie. Biata de ea spusese, în accentul inefabil al sudului, plină de serviabilitate faţă de "presă", "au venit şi roşii", nu "au venit şi ruşii"! Oricum, pricepusem în mod absolut, la nivelul anului 1989, că presa funcţiona (deja) ca o mare putere. Un singur aspect îmi rămăsese obscur pe parcursul abuliei mele tomnatic-bucureştene: mai erau aproximativ patru săptămîni pînă la finalul aventurii comuniste!
