Bruce Lee şi Cioată

În prima parte a anilor ’80 s-a întîmplat în România, la un moment dat, un lucru ciudat. Au apărut - în locuri publice - centre de vizionat filme occidentale care nu puteau intra, în mod normal, pe piaţa cinematografică socialistă. Multe dintre ele se aflau la limita acceptabilităţii (din unghiul eticii comuniste), pedalînd enorm pe violenţă şi erotism. La Iaşi, faptul se petrecea în săliţe obscure din Filarmonică şi Teatrul Naţional, de dimineaţa pînă seara. Totuşi, am aflat peste ani, nu aici se localiza explicaţia neaşteptatului fenomen. În alte oraşe, "videourile" (cum le numeam noi) funcţionau în cu totul alte sedii, case ale sindicatelor ori de cultură şi chiar în sfaturi populare. Se pare că regimul comunist descoperise o foarte eficientă metodă de a scoate bani suplimentari din piratarea industriei cinematografice americane. Pelicule noi şi cu succes garantat de public, imposibil de procurat pe căi legale şi improprii, din perspectivă ideologică, sistemului socialist, se proiectau fără copyright, aducînd, pervers, venituri uriaşe bugetului. Atunci s-a făcut - să admitem - şcoala marilor tunari ai tranziţiei postceauşiste. Un adevărat Harvard al "ingineriilor" finaciare. În sfîrşit, pentru noi, copiii, aranjamentul reprezenta un paradis terestru. În vacanţa de vară, se îmbulzea la Filarmonică toată puştimea Iaşiului, creînd o hărmălaie de nedescris. Noul idol al generaţiei devenise Bruce Lee, devansînd furtunos figuri altădată celebre, precum Spiderman sau Superman. Mieunam cu toţii prin oraş cît era ziua de lungă (pentru a imita icnetele de kung-fu supraenergetic, eliberate din ki de către bravul chinez) şi făceam mişcări elegante de kata prin Piaţa Unirii, atrăgînd uneori privirea saşie a vreunui sectorist obosit. La sală, forfota infantilă copleşea pur şi simplu. Vizionările lăsau loc frecvent strigătelor de satisfacţie ori de uimire ale micilor pionieri ce sorbeau, efectiv, cu privirile fiecare pumn în plex, fiecare picior în mandibulă, fiecare cot în ceafă. Traducerea filmelor se făcea ad-hoc de către un bărbos plictisit (în aparenţă, proprietarul VCR-ului) care îşi lua nestingherit pauze de contemplaţie şi visare. Situaţia însă nu ne deranja. Studiam cu toţii limbile străine (mai ales engleza) la licee serioase din Iaşi şi nu ne pierdeam uşor în faţa bagajului minimal de cuvinte articulate de Bruce Lee şi companionii săi de mardeală. Ba, ca să fiu sincer, pentru mulţi dintre noi, filmele în cauză au jucat un rol major în asumarea (mai degrabă decît învăţarea) limbii engleze ca formă internaţională de comunicare. Eram atît de concentraţi pe buzele (cabrate viril) ale luptătorilor kung-fu, încît înţelegeam (cumva telepatic) expresii pe care le auzeam prima dată. Atunci am învăţat, entuziast, vorbe de duh ca fuck you, man!, kiss my ass, you dick!, you’re full of shit, dirt! şi (mai inofensivul) son of a bitch!. Trebuie să recunosc faptul că, peste ani, ele mi-au folosit, în anumite circumstanţe, în aerul torid al Texasului şi Arizonei. Adunările în chestiune erau dominate, de departe, de un băietan poreclit (nu ştiu din ce raţiuni) "Cioată", despre care umbla vorba că ar fi putut doborî pe oricine, dintr-un singur pumn, întocmai ca Bruce Lee. Masiv şi plin de figuri, el impunea, într-adevăr, respect, fiind înconjurat mereu de o gaşcă obedientă şi totuşi ameninţătoare. Noi ne înghesuiam demenţial la intrare pentru a prinde un loc bun. Cioată intra întotdeauna agale, suveran, întrucît fotoliul central, din primul rînd, îl aştepta liber negreşit. Îmi amintesc că, odată, personajul în cauză a fost mai şmecher ca de obicei. A adus, din iniţiativă personală, scaune din alte săli ale Filarmonicii, mărind numărul de locuri, a îndreptat, cu tupeu, monitorul spre public, pentru a îmbunătăţi vizibilitatea (pentru noi, VCR-ul şi televizorul color rămîneau obiecte de cult, venite de pe Marte; păstram o distanţă "sacrală", de cel puţin cinci-şase metri, faţă de ele) şi şi-a aprins, relaxat, o ţigară (e drept că a fumat din ea numai pînă cînd bărbosul a urlat animalic la el să o stingă). În ansamblu, a stîrnit o rumoare admirativă în audienţă, prin prestaţia lui non-conformistă. Părea un paşă autentic într-o mare de ieniceri adulatori. Imediat după începerea filmului, bărbosul a făcut una dintre pauzele sale notorii. În mod ciudat însă, acum, întreruperea nu mai avea sfîrşit (cred, sincer, că omul adormise de epuizare, avînd în vedere că "traducea" cam zece-cincisprezece ore pe zi). Toţi sesizaserăm absenţa vocii româneşti de fundal, dar nu ne păsa. Eram complet absorbiţi de acţiunile "dragonului" Bruce Lee, înţelegeam, prin concentrare nebună, pînă şi biografia nescrisă a regizorului din spatele scenelor cu bătăi. După un timp, din primul rînd, chiar din fotoliul lui Cioată, s-a auzit un miorlăit anormal (pentru făptura imensă care îl emitea), de motan oprit chirurgical de la vizitele nocturne în cercurile pisicilor somnambule: "Traducii, uăi!". Surpriza a fost gigantică. Nu doar bărbosul s-a trezit din somn, îngrozit, ci şi noi, spectatorii narcotizaţi de atmosfera marţială a Hong-Kong-ului, spectatori ieşiţi astfel brusc din pîcla ficţională în care ne aflam: Cioată nu înţelegea deloc engleză! Era numai un biet ignorant solid, ce urma - în conformitate cu morala competiţională a epocii (care ni se preda acasă concret şi, la şcoală, ceva mai subtil) - să ne lustruiască pantofii, nouă, băieţilor cu carte. Ca atare, Cioată şi-a pierdut splendoarea într-un univers ce credea, iată, fără ipocrizie, în principiul pozitivist knowledge is power. A dispărut treptat din viaţa noastră, iar cînd am întrebat de el pe cineva, la un deceniu de la evenimente, am aflat că i se pierduse urma prin puşcărie. Am fost oarecum descumpănit. De după gratii, cu siguranţă, nu ne putea lustrui pantofii. Etica proceselor concurenţiale în comunism nu se dovedea, prin urmare, total infailibilă. Din nefericire, acea încredere benefică în virtuţile educaţiei s-a pierdut astăzi complet. Preferăm să fim căpşunari, dispreţuind studiul şi performanţa intelectuală. Ne complacem tot mai mult în submediocritate şi ne arătăm iresponsabili vizavi de viitorul nostru european. Ne-am alterat mentalitatea competitivă şi zîmbim, mereu mai nătîng, în faţa universităţilor şi şcolilor căzute în paragină. Deschid televizorul şi văd talk-show-uri infernale, cu indivizi retardaţi, citesc presa şi observ supremaţia mondenităţii oligofrene în viaţa de zi cu zi, intru în amfiteatru şi sînt urmărit de retinele albe, tip tabula rasa, ale studenţilor actuali, merg pe stradă şi mă ciocnesc de inşi cu expresii delabrate sau lombroziene. Îi aud pe toţi (deşi îmi astup terifiat urechile) strigîndu-mi, la unison, sacadat, furibund şi implacabil, o sentinţă de cor tragic antic, un veritabil recviem pentru Cioată: "Traducii, uăi!".