N-apuc să spun că mă uit cu plăcere la filmele cu Bond, şi cei doi îmi răspund într-un glas şi într-un zîmbet: „Şi noi“. Dar... El: „Era pe vremuri o împărţire între «aşa da» şi «aşa nu». Bond e la «aşa nu». Spionul trebuie să se contopească cu mediul; or, Bond iese totdeauna în evidenţă.
Ea: „Spionul nu e un ninja, nu intră pe geam într-un birou ca să fure un document, ci găseşte individul care e titularul biroului, îl ameţeşte de cap, îl recrutează şi apoi individul îi aduce singur documentul“. Deci, elementul hotărîtor rămîne totuşi omul? Ea: „Depinde de la ţară la ţară. La noi, farmecul a rămas, lucrăm în sistemul clasic, cu sursa umană.“
Nu pot apărea în public să vorbească despre ce fac, dar consideră că, totuşi, publicul trebuie să ştie mai multe despre meseria lor, aşa încît au acceptat o discuţie pentru Dilema veche. „Ca naţie, nu avem o cultură a securităţii, învăţăm din mers.“ Cît de bun e SIE? – întreb. „Depinde cu ce instrumente îl măsurăm.“
După ce, la nişte televiziuni, niscaiva „băieţi deştepţi“ şi-au dat cu părerea, conform obiceiului, despre ce-ar trebui tradus în străinătate şi cum, despre cărţile lui Mircea Cărtărescu şi ale altora, despre „ICR ca filială SIE“, subiectele au fost preluate şi „dezbătute“ pe bloguri, în ziare şi în presa culturală.
S-o luăm binişor, de la cîteva ştiri recente. Newsweek a anunţat oficial că în 2013 va închide ediţia tipărită şi va rămîne doar online. The Telegraph a scris despre The Guardian acelaşi lucru: în curînd va apărea doar online. Aceste ştiri au făcut înconjurul globului, poposind pînă şi în ţărişoara noastră.
Premiul Nobel pentru pace acordat Uniunii Europene a stîrnit controverse. Am parcurs o bună parte a comentariilor din presa europeană pe această temă şi m-am pierdut cu totul în peisaj tocmai din cauza „diversităţii opiniilor“.
În definitiv, de ce-ar trebui să avem o televiziune publică? Doar pentru că există de mai bine de 50 de ani? Sau pentru că toate ţările europene au aşa ceva? Dacă tot a ajuns la o datorie atît de mare, n-ar fi mai ieftin s-o desfiinţăm, să-i vindem activele şi, din banii obţinuţi, să instalăm televiziuni de jucărie în toate şcolile?
Zapînd seara la televizor – ceea ce practic din ce în ce mai rar – dau peste o ştire al cărei subiect era tocmai postul Fox News, dar nu pentru că „ideologizează ştirile“. Pe scurt: pentru că a dat din greşeală, în direct, imagini cu un om care îşi punea capăt zilelor (după ce fusese urmărit de poliţie), canalul a trebuit să-şi ceară scuze.
Ani la rînd, fondurile europene au reprezentat un subiect major în spaţiul public românesc. Nu subiect de dezbatere, ci subiect de consens: toată lumea era convinsă că banii de la UE ne vor ajuta să ne modernizăm şi să recuperăm decalajul faţă de alte ţări. S-a ales praful de aspiraţiile noastre.
Eric Maurice, redactor-şef la Presseurop.eu, scrie în editorialul său de săptămîna trecută despre „O Germanie după moda americană“ şi consideră că evenimentul cel mai important pe plan european a fost decizia Curţii Constituţionale a Germaniei în legătură cu fondul european de stabilitate.
Mario Monti, premierul Italiei, s-a întîlnit cu Herman Van Rompuy la Cernobbio, la un workshop, şi i-a propus organizarea unui Consiliu European extraordinar pentru a discuta despre „fenomenul periculos“ reprezentat de „forţele care pot duce la dezintegrarea Europei“.
Am citit pe site-ul Presseurop (care publică, în zece limbi, inclusiv română, tot ce e semnificativ în presa europeană) o analiză foarte interesantă despre relaţia dintre politică, justiţie şi corupţie în Cehia. Ştiu, o asemenea temă nu interesează pe mai nimeni în România, unde majoritatea publicului crede că lumea începe şi se sfîrşeşte cu Băsescu, Ponta şi Antonescu.
Titlul – după cum v-aţi dat seama – este o preluare a sloganului folosit atunci cînd China a recuperat Hong Kong-ul capitalist de la britanici. Ca simplu cetăţean, mi se pare că ideea sloganului arată raţionalitate şi pragmatism. Şi mi-am amintit de el pe caniculă, într-o împrejurare banală, fără legătură cu China.
Întregul balamuc politic din ultimele luni are şi părţile lui bune. Sigur, o asemenea afirmaţie poate suna cinic în condiţiile actuale, cînd democraţia şi statul de drept sînt puse sub semnul întrebării în România, cînd ţara e, practic, neguvernată – căci Guvernul e ocupat să-l dea jos definitiv pe Traian Băsescu – şi cînd doar manevrele BNR ţin leul să nu se prăbuşească.
Să lăsăm puţin deoparte vuietul absurd al politichiei post-referendum şi să nu lăsăm să treacă neobservat un eveniment semnificativ pentru post-gîndirea societăţii româneşti şi a conducătorilor de care avem parte: Consiliul de Administraţie al TVR a decis să închidă TVR Cultural.
Cele 40 de grade de afară sînt un moft față de fierbințeala care a cuprins politica și administrația publică românească după ce Curtea Constituțională a solicitat listele electorale permanente. Mă rog, n-a fost clar de la început ce a solicitat de fapt Curtea Constituțională: o renumărare sau o simplă prezentare a listelor pe baza cărora s-a votat la referendum.
Nu avem a ne aştepta la nimic bun în continuare. Preşedintele Traian Băsescu a spus, imediat după referendum, că va încerca o reconciliere a societăţii. Să vedem dacă va reuşi: pînă acum, n-a dovedit cine ştie ce calităţi de mediator, dimpotrivă, s-a simţit în apele lui doar cînd era rost de vreun conflict.
Taman înainte de referendum, numărătoarea săptămînilor cu Dileme a ajuns, pe 26 iulie, la o mie (precum volintirii lui Galibardi: „o mie, domnule, numai o mie, dar unul şi unul, dă cu puşca-n Dumnezeu“). Cu numele Dilema au apărut, sub egida Fundaţiei Culturale Române, 559 de ediţii, iar cu numele Dilema veche au apărut 441.
Oricum ar arăta rezultatele referendumului, tot prost iese. Dacă preşedintele se va întoarce la Cotroceni votat de popor, va fi pe cai mari, coabitarea cu Guvernul Ponta va fi imposibilă şi instabilitatea politică va continua. Aparatul de propagandă va începe iar să strige împotriva „dictatorului Băsescu“, nemulţumirile populare vor creşte.
E tragic că România e condusă de nişte inşi care recurg la metode de manipulare atît de primitive, care mai mergeau cît de cît pe vremea lui Ceauşescu, cînd în jurul ţării era construit un „zid informaţional“ solid, iar cetăţenii nu ştiau ce se întîmplă şi ce se vorbeşte „dincolo“. „Cel mai cinstit guvern“ oferă nişte uluitoare dovezi de prostie şi rea-creadinţă în materie de comunicare.
Un străin interesat de România îmi cere să-i explic, cît mai scurt, simplu şi clar care-i situaţia. A citit ce s-a scris în presa internaţională, a citit cîte ceva şi în presa noastră. Ştie limba română; dar citeşte relativ greu nu pentru că n-ar înţelege sensul cuvintelor, ci pentru că nu pricepe „dedesubturile“ presei româneşti „independente“.
Imediat ce s-a trezit în pîine, Guvernul a anunţat că va depolitiza instituţiile pe care Executivul precedent le politizase. Frumos. Nobil gînd. Căci – într-adevăr – era plină ţara de numiri politice. Aproape că nu-ţi mai vine să întrebi „cine a aruncat primul piatra?“ cînd vezi că un premier tînăr – cel mai tînăr din istoria recentă – e pus pe fapte mar.
Traian Băsescu: „Stimate Domnule Prim-ministru, Vă scriu după ce am reflectat îndelung asupra situaţiei create în ultima vreme în legătură cu reprezentarea României la Consiliul European. Vă mărturisesc că îmi e greu s-o fac – sînt un om orgolios, mai e nevoie să vă spun asta? –, dar pun mai presus de toate interesele României şi ale cetăţenilor săi.“
„De ce protestează dl Patapievici, că nu vreau să-l schimb?“ Aşa a spus premierul Victor Ponta într-o discuţie amicală la Viena. Dacă jurnaliştii au transcris şi reprodus corect declaraţia, atunci dl prim-ministru a săvîrşit un acte manqué sau, mai simplu spus, s-a dat de gol.
Pentru orice om de bună-credinţă, adevărul e simplu şi banal. H.-R. Patapievici şi echipa sa au reuşit să construiască o instituţie veritabilă, cu nimic mai prejos – repet, în deplină cunoştinţă de cauză: cu nimic mai prejos – decît Institutul Goethe, Institutul Francez, Institutul Cervantes sau alte institute culturale europene.
Ne-am pricopsit. Partidul lui Dan Diaconescu a obţinut nişte primării şi niscaiva locuri în Consiliile Locale. În total, conform cifrelor parţiale disponibile la ora la care scriu (marţi dimineaţa), ar fi obţinut cam 10% în alegerile locale. „E puţin, să nu ne speriem“, zic unii comentatori.
Acum două săptămîni, scriam despre valurile de promisiuni ale candidaţilor la primării şi despre relativa mulţumire a multor cetăţeni că „totuşi, s-a făcut ceva“ (un bulevard asfaltat, nişte becuri pe străzi, un pic de curăţenie şi altele).
În plină „depresie“ naţională provocată de fuga talentelor, de imaginea proastă a ţării în lume şi de alte asemenea obsesii identitare lungi cît tranziţia, succesele adevărate sînt nu atît trecute cu vederea, cît îngropate într-o mare de bombăneli şi cîrteli. Iar autorii lor devin mai degrabă victime ale scrîntelii noastre publice decît, aşa cum ar merita, subiecte de elogiu.
Ziarele şi posturile TV au găsit un nou prilej de băşcălie aducătoare de (ceva) audienţă. Omul care vrea să planteze pomi fructiferi lîngă staţiile de tramvai mi s-a părut de departe cel mai interesant: are o viziune absolut paradisiacă despre lume, viaţă şi transportul în comun, nu înţeleg de ce a fost luat peste picior.
Cine a trăit acele momente îşi aminteşte cu siguranţă că, încă din primele zile de după căderea lui Ceauşescu, Franţa şi francezii au fost primele semne palpabile că am scăpat de comunism şi putem să ne bucurăm, în sfîrşit, de lumea liberă. Desigur, şi alţi occidentali s-au arătat interesaţi de soarta noastră, au fost prietenoşi, ne-au ajutat în toate felurile.
Aşadar, avem un guvern de stînga. „Stîngă modernă, europeană“ (aţi observat cît de des a fost repetată sintagma asta în ultimii ani?). Peste tot în lumea democratică, stînga defilează cu două priorităţi: educaţia şi sănătatea. Şi de multe ori cîştigă alegerile datorită programelor destinate acestor domenii.
La început a fost „înnotul“. Aşa scrisese în CV dna Corina Dumitrescu, rector de universitate privată şi candidată la funcţia de ministru al Educaţiei. Presa s-a „agăţat“ de acest dublu n şi a mers pe fir, descoperind şi alte greşeli. Inclusiv un aşa-zis curs urmat la Universitatea „Standford“ care a rămas încurcat.
Naivă cum e, presa internaţională a comentat căderea guvernului în România găsind explicaţii raţionale. De exemplu, măsurile de austeritate. S-au făcut chiar comparaţii cu alte ţări europene care s-au confruntat cu demisia guvernelor.
În campania electorală din 2007, Nicolas Sarkozy a spus că va fi „preşedintele Franţei care se scoală devreme“. Suna frumos şi convingător, consilierii care i-au dat ideea şi-au meritat banii: formula era „dincolo de clase sociale“, îi includea şi pe proletari, şi pe antreprenori, şi pe agricultori, în numele eficienţei şi hărniciei.
Prin trecerea de la cititul pe hîrtie la lectura în medii electronice, regret tot mai mult obiceiul vechi şi simpatic de a frunzări o revistă sau o carte.
Şi-a dat demisia Umberto Bossi, liderul partidului numit Lega Nord – principalul aliat la guvernare al lui Silvio Berlusconi. A fost ales pentru prima dată în Parlament în 1987, cînd se afla în fruntea unei mici formaţiuni politice – Liga Lombardă – care propunea autonomia regiunii Lombardia.
A reapărut în discursul public o temă care în anii ’90 a stîrnit mari dezbateri: „nu ne vindem ţara“. De data aceasta e, parcă, mai puţin agresivă şi uneori se pierde în detalii. Dar tinde să aibă, din nou, efectul pe care l-a avut şi acum aproape 20 de ani: să deturneze orice discuţie spre căi lăturalnice şi să creeze false probleme. De data aceasta însă cu efecte pe termen lung.
În primii ani de după 1989, presa era un amestec de ideologie, impuls de a „educa poporul“ şi capitalism primitiv. Cornel Nistorescu povestea că a pornit revista Expres (de mare succes pe atunci) cu o sută de lei în buzunar, tipărind-o pe datorie şi făcînd plăţile ulterior, din banii încasaţi pe vînzarea primului număr. Se non è vero è ben trovato.
După 1989, poporul nostru blînd, paşnic şi ospitalier a descoperit concurenţa. Ea s-a strecurat – cum se spunea în limbajul comunist deloc modern şi cîtuşi de puţin postmodern – „în toate sectoarele de activitate, în viaţa economică, politică şi social-culturală a patriei noastre“. Am impresia însă că ne-a prins pe picior greşit.
Din cînd în cînd, prin rubricile de „fapt divers“ ale ziarelor apare cîte o ştire despre o scrisoare care a ajuns la destinatar după nu ştiu cîţi ani. Au „păţit“ chestia asta diverse organizaţii poştale din lume. Citim, ne amuzăm, eventual comentăm cu vreun amic chestiunea şi ne vedem de ale noastre.
Prima etapă a înscrierii în clasa pregătitoare s-a încheiat, a doua se va termina pe 27 martie. „Marele scandal“ al defectării sistemului informatic în prima zi de înscrieri (care le-a dat o hrană ştiriştilor vreo două zile) a fost uitat. Aşa că ar putea fi un moment bun să încercăm o discuţie mai calmă.
În Franţa e campanie electorală, aşa că politicienii spun lucruri trăsnite. Marine Le Pen, şefa Frontului Naţional, a declarat că „nu mai are încredere în funcţionarea democraţiei franceze“, şi nu de ieri, de alaltăieri, ci din 2002, cînd, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale (la care au participat Jacques Chirac şi tatăl său, Jean-Marie Le Pen), a constatat „fraude masive“.
Cum era de aşteptat – oare de ce se întrec jurnaliştii români în „dezvăluiri“ pe tema asta? – introducerea clasei pregătitoare în sistemul de învăţămînt românesc creează probleme. Rezistenţa la schimbare, după cum au dovedit în numeroase ocazii anii tranziţiei, e foarte mare în societatea românească.
A devenit un clişeu "argumentul" că, între lectura pe hîrtie şi lectura online, o preferăm pe prima, pentru că "simţim mirosul hîrtiei proaspăt tipărite, auzim foşnetul paginilor, pipăim coperta lucioasă" ş.a.m.d.
În anii de criză generalizată a comunismului – cei care au trăit atunci îşi amintesc, cu siguranţă – nu prea mai ajungeau în România mărfuri din import. Nici măcar din „ţările vecine şi prietene“. Aşa încît maximum de „performanţă“ în materie de cumpărături făcute în comerţul socialist era să te pricopseşti cu vreun produs românesc „refuzat la export“.
Nu îmi pot închipui la ce se aşteptau cei care au negociat şi semnat ACTA. Nimeni nu şi-a pus problema că, dat fiind că Internetul este o prezenţă şi o necesitate cotidiană pentru milioane şi milioane de oameni, vor exista reacţii? Desigur, ACTA nu se referă doar la Internet (sau nu în primul rînd).
Aşa cum ne aşteptam, introducerea abonamentului digital pe dilemaveche.ro a stîrnit reacţii de tot felul. E firesc. Unele au fost încurajatoare: pe site şi pe Facebook, cîţiva cititori ne-au scris din prima zi că s-au şi abonat. Altele au fost de adio: cîţiva cititori ne-au scris, tot din prima zi, că vor înceta să ne citească pentru că nu-şi permit să plătească abonamentul.
În materie de prezenţă pe Internet, Dilema a fost, de la începuturi, în „avangardă“. Puţină lume mai ştie că am început să ne punem articolele online în 1995. Pe atunci, foarte puţini români aveau acces la Internet, nu se măsura traficul (nici n-avea sens), abia începuseră să apară firmele care să furnizeze acces la reţea.
Am remarcat, de cîtăva vreme, tot mai multe clamări pe tema necesităţii unei „intervenţii“ a intelectualilor în politică şi în „rezolvarea problemelor ţării“. Nu ştiu în ce măsură e un curent important în opinia publică, n-am la îndemînă rezultatele vreunui sondaj de opinie serios din care să rezulte că un număr semnificativ de cetăţeni ar dori aşa ceva.
După scufundarea navei Costa Concordia, comandantul Francesco Schettino a devenit personjaul negativ al întregii întîmplări, iar acuzaţia cea mai gravă a fost aceea că ar fi abandonat nava înainte ca toţi pasagerii să fie salvaţi. Italia a fost, bineînţeles, cuprinsă de o mare emoţie.
